Phantom Thread · Firul fantomă (2018)

Catifea. Mătase. Dantelă. Satin.

Secrete ascunse în căptușeală. Mesaje, sentimente, dorințe și gânduri misterioase, care niciodată nu o să fie citite, simțite sau trăite. Artistul își ascunde semnătura și își admiră cu nostalgie opera, sfârșitul unui vis transformat în realitate. Ideile îl înconjoară cu timiditate sau cu îndrăzneală. Treptat, la apariția muzei, ele prind din nou culoare, formă și contur, o muză pierdută într-o lume pe care nu o înțelege, cu prea multe reguli și restricții. Astfel, apare firul fantomă, legătura dintre artist și muză, între cel ce știe și cea care învață.

Firul fantomă/Phantom Thread este ultimul film al lui Daniel Day-Lewis. Câștigător a trei premii Oscar la categoria cel mai bun actor în rol principal, Lewis a declarat într-un interviu acordat revistei W. Magazine că decizia este finală și că se retrage din actorie. Nu voi discuta despre motivele din spatele alegerii sale; prefer să mă bucur de filmele pe care ni le-a oferit de-a lungul anilor, preferatele mele fiind There Will Be Blood (regizat tot de Paul Thomas Anderson), Gangs of New York și The Last of the Mohicans.

Pe listă adaug și Phantom Thread, deși (încă) nu sunt sigură dacă îmi doresc să-l revăd. În ultimele zece minute, o scenă m-a lăsat fără suflare. Cinematografia este o operă de artă în sine, cu Lewis transfigurat din pricina dezvăluirii rostite cu o subtilitate abia mascată de Vicky Krieps, care refuză să se lase subjugată și îl înfruntă fără rușine, cu o mândrie aproape diavolească. Nu am îndrăznit să mă mișc de pe scaun, fascinată de legătura dintre actori și personaje, toxică, macabră și greșit de fascinantă. Este iubire, dependență și obsesie. Este Firul fantomă.

Acțiunea are loc în Londra, în anii ’50, și urmărește povestea unui designer celebru, Reynolds Woodcock (Daniel Day-Lewis), un personaj creat de regizorul Paul Thomas Anderson avându-i drept sursă de inspirație pe celebrii Charles James, Christian Dior și Cristóbal Balenciaga, supranumit „un maestru al tuturor” de însuși Dior.

Reynolds Woodcock îi îmbracă pe membrii familiei regale, pe artistocrați și pe debutante, pe doamnele din înalta clasă socială, moștenitoare bogate și prințese ce pășesc cu sfială în lumea celebrului designer, un geniu pentru care au toată admirația și stima. O rochie de la casa de modă Woodcock le poate schimba viața, le poate oferi încredere și putere, inspirație și șansa unei noi vieți. Faima, talentul și renumele se împletesc în creații unice, spectaculoase, rodul muncii lui Reynolds, susținut de o echipă devotată și de Cyril (Lesley Manville), sora lui.

Interpretarea lui Daniel Day-Lewis este fără cusur. Încă de la primele scene, când urmărești ritualul de dimineață al lui Woodcock, ești surprins de naturalețea și de importanța fiecărui gest, de atenția deosebită acordată detaliilor, asigurând rutina care îi oferă liniște și un mediu potrivit de lucru.

Reynolds este mereu absorbit de munca lui și are tendința să îi ignore sau să îi evite pe cei din jurul său. Este fermecător și galant cu clientele sale, dar atunci când este nevoit să părăsească siguranța casei de modă, să participe la evenimente și să socializeze, se simte singur și pierdut, de parcă nu își găsește locul în societatea care îl adoră și îi ridică creațiile la rang de artă.

Inspirația capătă de cele mai multe ori chipul unei femei, însă Reynolds își pierde repede interesul pentru tinerele ce îl așteaptă să ia o decizie: dacă ar trebui să riște și să rămână, sperând să-i capteze din nou atenția, sau daca ar trebui să-l părăsească, învinse și respinse. Ritualul, pentru că „iubire” e un cuvânt mult prea complex pentru a descrie legăturile lui Reynolds, se sfârșește abia când intervine Cyril și le îndepărtează pe muzele ce și-au pierdut strălucirea, unicitatea.

Lesley Manville este pur și simplu magnifică. Ea și Lewis formează un duo electrizant, soră și frate, aliați și parteneri. Împreună, Cyril și Reynolds au creat și dezvoltat casa de modă Woodcock. Sunt nedespărțiți, până în punctul în care ți se pare nepotrivită și ușor exagerată implicarea ei în viața lui privată. Dar Cyril este ancora lui Reynolds: îi asigură stabilitate și îi menține rutina, îi cunoaște toate obiceiurile și preferințele, respectându-i cu o perfecțiune militărească programul și „episoadele”, momentele în care se prăbușește, epuizat în urma efortului depus, a emoțiilor ce îi subjugă mintea după ce rochia este gata, iar clienta mulțumită.

Viața lui Cyril se oprește la Reynolds și la casa de modă. Nu îi cunoști secretele, trecutul, nu știi dacă este mulțumită de alegerile ei sau fericită. Este o perfecționistă. În egală măsură, am admirat-o și mi-a fost milă de ea. Cyril este imaginea eleganței, a rafinamentului și a bunului gust. Soră și prietenă, partener și femeie de afaceri. În lipsa ei, totul s-ar prăbuși.

Într-un mediu în care ordinea, disciplina și rutina sunt sacre, apare Alma (Vicky Krieps). Muza. Doar că ea este diferită de predecesoarele ei, iar influența pe care o are asupra lui Reynolds este vizibilă și constantă. De la chelneriță, la sursă de inspirație pentru marele designer Woodcock.

Am sentimente împărțite în ceea ce o privește pe Alma. Nu am ce să-i reproșez lui Krieps, care ne oferă un personaj fabulos și imprevizibil, de o viclenie înfricoșătoare. O viclenie născută dintr-o dorință inițial pașnică și inocentă, transformată apoi într-o dependență greu de privit și de acceptat. Însă aici intervine duelul dintre Krieps și Lewis, scenele tandre, de iubire și de înțelegere, ce alternează cu momentele în care predomină țipetele și reproșurile: poate să nu îți placă relația dintre Alma și Reynolds, dar legătura dintre ei te atrage. E vulcanică și, așa cum am spus și mai sus, greșită. Toxică.

Deciziile Almei m-au surprins și m-au șocat. E atât de naivă și de cuminte la început, tânăra ascultătoare și visătoare, căreia încă nu îi vine să creadă că a fost aleasă, că a devenit muza lui Reynolds. Depune eforturi atât de mari ca să-l facă fericit, încât nu realizează cât de mult rău îi provoacă. Iubirea lui pentru ea îl obosește, îl distrage. Alma îi întrerupe rutina și îi schimbă existența perfect planificată. Treptat, prezența ei ajunge un simbol pentru haos și dezordine.

Am încercat să descopăr secretul Almei, de ce este ea atât de specială. Nu are maniere sau o educație corespunzătoare. Nu este frumoasă, cel puțin nu în sensul clasic: nu are un fizic care să îți atragă atenția, cum însăși ea mărturisește, trăsături delicate sau un farmec ascuns, interior.

Nu mă deranjează că ea este o tânără obișnuită (prefer această ipostază), doar că voiam să aibă „acel ceva” ce îi oferă statutul de muză. E descurcăreață, dar nu o pot eticheta drept o femeie inteligentă, nu în condițiile în care are de multe ori reacții copilărești, când până și Reynolds o privește întrebător, de parcă încearcă să-și amintească de ce a ales-o pe ea. Alma nu are o minte sclipitoare sau un talent aparte, dar este Muza. Și nu vrea să renunțe la statutul ei. Va lupta pentru el, va manipula și va trișa.

Iar la final… oh, încă nu mi-am revenit după acel final. Am avut foarte multe idei și teorii, dar toate au fost spulberate într-o scenă aparent domestică, transformată de Lewis și Krieps într-o înfruntare magnetică, seducătoare, reliefată printr-un adevăr crud și un deznodământ neașteptat. Șoc? Groază? Da și da. Dar mi-a plăcut finalul, oricât de nepotrivit a fost. A fost perfect, piesa care lipsea din puzzle.

Concluzia? Mergeți cât mai repede la cinema.