Misiune: Imposibilă. Declinul · Mission: Impossible – Fallout (2018)

Ethan Hunt: What’s done is done when we say it’s done.

În 1996 l-ai cunoscut pe Ethan Hunt. Poate că ţi-a amintit de Jason Bourne, Jack Reacher, Jack Ryan sau James Bond (încă nu am aflat de ce litera J este atât de populară printre protagoniştii francizelor de acţiune), însă asemănările nu te-au împiedicat să îi oferi o şansă, oportunitatea de a-ţi demonstra de ce este capabil. În mai puţin de 120 de minute i-ai descoperit potenţialul, talentele, defectele şi slăbiciunile, chiar și acele limite pe care nici măcar el nu credea că ar putea să le depăşească pentru a supravieţui, când toate trădările, misiunile şi conspiraţiile se opresc la o singură alegere, una ce poate rezolva sau declanşa un conflict: ucide sau fii ucis.

După 22 de ani şi numeroase schimbări, echipa având cel mai mult de suferit la acest capitol, Ethan Hunt se întoarce în Misiune: Imposibilă. Declinul. Nu pot să spun că am aşteptat filmul cu nerăbdare, cu atât mai mult după ce am aflat că Jeremy Renner nu ne va mai onoara „cu prezenţa”, însă îmi era dor de un blockbuster cu urmăriri spectaculoase, plot twist-uri „decente” (nu-mi amintesc ultimul film de acţiune cu un moment „wow”), un antagonist convingător şi o echipă unită, care ştie să glumească în situaţii extreme. Dacă am primit ce mi-am dorit? Da şi nu.

Au trecut doi ani de la capturarea lui Soloman Lane (Sean Harris), liderul Sindicatului. Între timp, organizaţia s-a transformat într-un grup terorist (Apostolii) ce plănuieşte să achiziţioneze trei nuclee de plutoniu, iar Ethan Hunt (Tom Cruise), împreună cu Benji Dunn (Simon Pegg) şi Luther Stickwell (Ving Rhames), trebuie să recurgă la binecunoscutele trucuri pentru a opri declanşarea unei noi catastrofe, cu speranţa, minimă, ce-i drept, că de data aceasta nu vor salva lumea cu trei secunde înainte de distrugere.

Dacă ignorăm faptul că Tom Cruise a redescoperit fântâna tinereţii, după ce a fost (teoretic) distrusă de Jack Sparrow în 2011, Ethan Hunt este neschimbat: un lider care întotdeauna îşi protejează echipa şi refuză să îşi sacrifice oamenii pentru a obţine un avantaj, un agent meticulos, perseverent şi perfecţionist, ce nu se teme să improvizeze sau să rişte, atâta timp cât doar viaţa lui este (cea) pusă în pericol.

Ethan suferă uneori de sindromul eroului, ca şi majoritatea supereroilor DC şi Marvel, şi tratează fiecare misiune de parcă ar putea să fie ultima. Pare că nu se teme de moarte, că a spus tot ce a avut de spus, apoi surprinzi un licăr de speranţă în ochii lui, speranţa că va mai există încă o misiune, că îl va auzi din nou pe Benji enumerând toate lucrurile ce ar putea să meargă prost sau pe Luther râzând zgomotos atunci când gloanţele nu îl iau pe el în vizor.

Indiferent de miză şi de circumstanţe, Ethan, Benji şi Luther sunt mereu acolo unul pentru celălalt; apreciez că toate filmele din franciză surprind şi latura umană a agenţilor, devotamentul, prietenia şi încrederea ce îi protejează în moduri pe care nici măcar nu le bănuiesc. Dacă preferi o exprimare mai populară, „se au ca fraţii” şi nu pierd nicio oportunitate de a-şi exploata, în limite cât de cât rezonabile, temerile şi fobiile.

Benji este mereu neliniştit, agitat şi speriat, un pesimist fără leac. De la supporting character în Misiune: Imposibilă III la major recurring character în Misiune: Imposibilă. Declinul, fostul tehnician, acum agent de teren, ne-a demonstrat că locul lui nu se află (doar) în umbră, în spatele monitorului, îndrumându-l pe Ethan şi găsind cea mai rapidă rută de scăpare, ci şi în mijlocul conflictului, unde discursurile nemotivaționale devin o sursă de umor uşor de exploatat de Luther. În plus, dacă vreodată te vei îndoi de abilităţile lui Benji, aminteşte-ţi cine l-a ajutat pe Ethan să evadeze dintr-o închisoare rusească.

Ştiai că Ethan Hunt şi Luther Stickwell (Ving Rhames) sunt singurele personaje care apar în toate cele şase filme ale francizei? De la renegat şi specialist în computere la agent de teren, Luther este unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Ethan şi singurul care pare conştient de frământările şi grijile liderului de echipă. Toţi se aşteaptă de la Ethan să vină cu soluţii şi planuri, să aibă ultimul cuvânt de spus, însă doar Luther surprinde povara acestei răspunderi. Interesant că îşi împărtăşeşte observaţiile doar cu Ilsa Faust (Rebecca Ferguson), fostul agent MI6 care şi-a pus viaţa şi cariera în pericol pentru a-l prinde pe Soloman Lane şi a demasca adevăratele intenţii ale Sindicatului.

Faţă de alte filme de acţiune, în care romantismul este „infiltrat” cu forţa şi „declanşat” în cele mai absurde momente, legătura dintre Ilsa Faust şi Ethan Hunt nu eclipsează scenariul. Ar trebui să fii orb ca să nu observi privirile aruncate pe furiş, bucuria subtil mascată a lui Ethan când o revede, eficiența (da, alt cuvânt mai bun nu există) cu care Ilsa îl manipulează şi îl protejează fără a profita de el sau de sentimentele sale. Ne-am obişnuit ca ea să îşi ascundă intenţiile şi să îşi împărtăşească secretele abia în ultimele treizeci de minute, când este obligată să aleagă (din nou) o tabără şi să îşi pericliteze cariera. Nu cred că este spoiler, dar mă bucur că am primit closure în ceea ce priveşte „situaţia” Ethan-Julia-Ilsa. Până la urmă, dacă supravieţuiesc, nu merită toţi să fie fericiţi?

Cum William Brandt (Jeremy Renner) a lăsat un loc vacant în echipă, August Walker (Henry Cavill) este trimis de CIA să îl supravegheze pe Ethan şi să ajute la recuperarea celor trei nuclee de plutoniu furate. Aroganţa îl împiedică să devină un fan favo(u)rite şi sper că nu o să-l revedem prea curând. Este impulsiv, mult prea sigur pe el şi dornic de ceartă, de conflicte şi de probleme, un dependent de provocări şi de situații-la-limită, „calităţi” ce ar trebui să fie interzise în fişa postului. Apoi sunt acele „ruperi de ritm”, când e calm, liniştit şi un fin observator. Nu ştiu ce se întâmplă cu Henry Cavill, dar, de la The Tudors, parcă nu a găsit niciun rol care să îi fie pe plac. L-am urmărit la interviuri, e zâmbăreţ şi energic, mereu entuziasmat, însă în faţa camerelor de filmat e încordat, plictisit sau apatic. Şi nu, de vină nu a fost mustaţa.

Din punct de vedere cinematografic, Misiune: Imposibilă. Declinul a fost un film spectaculos. Mi-au plăcut la nebunie cadrele din Norvegia şi Noua Zeelandă (pur şi simplu breathtaking!), secvenţele de acţiune, urmăririle pe trei planuri, vizita (scurtă, cum altfel?) de la Palais Royal (Paris), ceremonia de la St Paul’s Cathedral (Londra), precum şi numeroasele obiective turistice europene „promovate” subtil între negocieri, curse de maşini şi rafale de împuşcături.

De ce am fost dezamăgită? De scenariul lipsit de creativitate (oare de câte ori vor folosi ca plot twist masca latex?), dureros de previzibil în anumite momente, şi de antagonistul „secret” (și neconvingător), la fel de bine ascuns ca în toate sezoanele din The Flash.

Partea bună este că există un echilibru între bilele albe şi cele negre, iar printre surprize s-au strecurat şi Văduva Albă, minunat interpretată de Vanessa Kirby, o confruntare inedită în toaleta bărbaţilor, transformată într-o satiră mulţumită francezilor, şi o secvenţă, să o numim acrobatică, desprinsă din Assassin’s Creed.

Am fost, sunt şi voi fi mereu o fană a francizei. Fiecare film are o diversitate aparte, însă ritmul este acelaşi, chiar şi după 22 de ani: în Misiune: Imposibilă. Declinul ai parte de misiuni la limită şi cascadorii terifiante, obişnuitele trădări şi întorsături de situaţie, revederi, Easter Eggs şi o noapte de neuitat într-un club de lux care, mai mult ca sigur, este acum închis din pricina reparaţiilor. Știți cui trebuie să îi mulțumiți pentru asta.