Bones · Cititorii de oase (2005–2017)

„Where did you find her? In the museum.”

Sunt momente în viață când ai foarte mult de lucru, când Timpul devine un dușman vizibil, care îți râde în nas de fiecare dată când ai terminat ceva de făcut, pentru că știe ce urmează și abia așteaptă să te vadă cum te frustrezi și te enervezi, fără să ai posibilitatea de a alege varianta ușoară, să te bucuri de minutele acelea prețioase pe care ai reușit să le salvezi în decursul unei zile, sperând să lași toate problemele la o parte și să faci ceva distractiv, ceva care să te facă să zâmbești. În loc de asta, te ajută să îți închizi cearcănele de sub ochi cu încă o nuanță pierdută prin Photoshop, astfel încât arăți mereu de parcă abia te-ai trezit și ai petrecut toată noaptea, când, de fapt, ai stat cu ochii în manuale și ai făcut proiecte inutile, care par neobișnuit de asemănătoare.

Cum mă aflu în situația asta de aproape două luni și am fost nevoită să pun pauză la majoritatea serialelor, așteptând ca o studentă conștiincioasă și grijulie ce sunt să se strângă sezoanele pentru a le putea vedea la vară (sună ca un răsfăț, dar nu te lăsa înșelat, așteptarea e un chin, la fel ca și tehnicile tot mai improvizate de a evita spoilerele), când m-am trezit cu câteva ore libere și o necesitate alarmant de puternică de a mă uita la un serial, nu am luat hotărârea bună, la care te-ai fi așteptat, să reiau sau să continui unul deja început.

Nu, într-un moment pe care nu aș putea să-l descriu prin cuvinte, care a ilustrat de cât de multă inteligență este capabilă o persoană care nu știe cum să își complice viața sau să își încarce programul, m-am decis să încep un serial nou, dar nu unul de câteva sezoane sau care abia a început. M-am oprit la cel care îmi făcea cu ochiul de câțiva ani, cu zece sezoane și peste 200 de episoade, pentru că oare cine nu iubește provocările și nopțile nedormite, cafeaua proastă de dimineață și somnul de la cursuri?

Mi-a fost ușor să găsesc o altă victimă, care să-mi împărtășească entuziasmul și să vadă cu mine 8-10 episoade, așa că după ce am pregătit un bufet demn de un maraton și am închis toate mijloacele de comunicare, am dat play și am devenit o fană Bones, dar nu una care să își sacrifice fiecare fereastră de libertate pentru a încărca un episod, ci una care îl recomandă în stânga și în dreapta, folosește replicile din serial când i se ivește ocazia și mingea îi este ridicată la fileu, de parcă astfel ar putea să își ceară scuze pentru ritmul lent în care urmărește serialul, deși s-ar închide în casa două săptămâni ca să-l termine și să râdă din belșug alături de personaje.

Cu mici excepții, chiar dacă nu este un serial în care simți acea nevoie disperată de a vedea cât mai curând ce urmează să se întâmple, iar cazurile sunt rezolvate într-un episod, cu șanse foarte mici ca el să fie reamintit în viitor sau să aibă un rol special, apar suficienți criminali în serie care să te manipuleze și să te facă să uiți de viața ta socială, pentru că te grăbești să vezi cât mai multe episoade pentru a descoperi un indiciu nou, așteptând momentul în care numele ucigașului urmează să fie pomenit, după ce prezența sa a dispărut o perioadă din mintea protagoniștilor, iar echipa doctorului Temperance Bones Brennan (Emily Deschanel) primește o altă șansă de a-l prinde și de a-l pedepsi pentru ororile comise.

Temperance este un personaj feminin care te va face să îți dai ochii peste cap, să zâmbești strâmb, atunci când îți dai seama că nu este perfectă, doar o persoană cu un CV și un trecut impresionant, care poate să realizeze aproape orice își propune, dar care pare să trăiască într-un univers paralel, în care doar munca ei contează, iar lumea din jur își pierde din importanță.

Nu se pricepe la muzică sau la filme, se uită în gol, atunci când cineva vorbește despre o persoană faimoasă, o realizare neobișnuită sau un artist revoluționar, are o cultură bogată când vine vorba de clasici, dar e greu să îți dai seama dacă asta se datorează faptului că e singura pasionată de trecut și nu are posibilitatea de a dezvolta acele subiecte cu colegii sau prietenii ei sau dacă preferă să își dedice fiecare moment din viață slujbei, unde este o perfecționistă și fiecare greșeală este criticată la sânge.

Orice vei spune poate să fie folosit împotriva ta. Orice remarcă, orice gest, orice reacție, care aparent este normală, va avea o semnificație diferită pentru ea. Se folosește de studii, statistici și analize, de numere și grafice, pentru a găsi o explicație logică pentru tot ce ar trebui să fie uman și natural, iar în anumite momente ai impresia că este un robot trimis din viitor, care a venit să supravegheze omenirea și nu pare prea încântat de ce a găsit.

Cu timpul, observi că se schimbă. Este rece și dură, de parcă îi e frică să se atașeze de cei care o iubesc și țin la ea, are probleme mari când trebuie să comunice cu un străin, sfârșind prin a-l jigni sau creând o atmosferă apăsătoare și ușor… penibilă, dar acel zid de gheață începe să se topească, o vezi zâmbind mai des, acceptă să riște pentru a căpăta ceea ce are nevoie pentru a prinde un criminal și devine o parte importantă dintr-un grup neobișnuit de prieteni, care par mereu să ezite când e vorba să spună ceea ce simt și gândesc, dar care se dau de gol, față de tine, ca spectator, prin vorbe șoptite când se află singuri sau priviri aruncate pe furiș, la care doar tu ai acces.

Legătura dintre ea și agentul (special) FBI Seeley Booth (David Boreanaz) este deosebită și o raritate la serialele din prezent. Pățesc des să mă satur de un cuplu, să fiu sufocată de schimburile dulci de cuvinte dintre ei sau să mă enerveze serialul în sine, pentru că a renunțat la povestea principală și se axează doar pe partea de ciocolată, flori și sex. Aici, nu este cazul.

Booth este un agent onest și devotat, un bărbat puternic și foarte șarmant, un tată care își iubește enorm de mult fiul și suferă pentru că nu poate să petreacă foarte mult timp cu el (dacă te interesează, mama este Arizona, din Grey’s Anatomy), însă asta nu îl împiedică să fie mereu vesel și pus pe glume, ironic și plin de surprize.

Relația dintre el și Bones (doar el îi poate spune așa) e incredibilă. Sunt parteneri și prieteni, sunt dispuși să mute munții din loc pentru a ajunge unul la celălalt sau a se ajuta, se potrivesc ca două piese rătăcite de puzzle, iar deși sunt diferiți și cu principii opuse, mereu se vor folosi de puținul timp liber pe care îl au pentru a fi unul lângă celălalt, chiar dacă beau o cafea pe o bancă în parc sau stau în laboratorul lui Bones, discutând despre lucruri mărunte.

Chimia dintre actori este naturală, dialogurile nu sunt forțate și sunt presărate cu replici tăioase și glume jucăușe, amănunte care nu trec neobservate de echipa antropologului. Sunt atât de multe hint-uri din partea tuturor, încât țipi la ecran sau ai vrea să le arunci cu apă în ochi lui Booth și Bones, care se învârt unul în jurul celuilalt, dar se tem să depășească acea graniță invizibilă dintre ei.

„Brennan: I’m just… I’m just one of those people who doesn’t get to be în a family. That’s—

Booth: [places his finger underneath her chin, lifting her head up] Listen, Bones, hey. There’s more than one kind of family.”

Echipa lui Bones este formată din Angela Montenegro (Michaela Conlin), doctorul Jack Hodgins (T.J. Thyne) și Zack Addy (Eric Millegan). Mai târziu, apar minunatul doctor Lance Sweets (John Francis – Daley) și fermecătoarea Camille Saroyan (Tamara Taylor).

Pe Angela aș putea să o compar cu o rază de soare, pentru că este mereu veselă și încurajatoare, cea mai bună prietenă a lui Bones și o femeie cu o libertate sexuală care îi va șoca și amuza pe colegii ei de laborator. Privește viața drept o provocare, se bucură de fiecare zi, de fiecare minut, este sufletistă și sensibilă, însă când ochii ei se opresc peste cadavrele peste care lucrează Bones, Hodgins și Zack, când îi aude pe membrii familiilor celor uciși cum plâng sau urlă plini de deznădejde, se retrage și simte suferința lor ca o parte din propria persoană, iar atunci o vezi speriată și îndurerată, dar mai hotărâtă ca niciodată să ajute la prinderea celor vinovați.

Angela este un artist, care recreează chipul victimelor, reface scenele de crimă prin intermediul unui program complex, care pentru public pare un simplu joc pe calculator, dar care se transformă într-o hologramă ce ne arată cum crimele au fost săvârșite, furninzându-ne informații importante despre criminali.

„What do you want?

Angela: George Clooney naked on a white sand beach, but I can give you faces after the skull’s reconstructed.”

Hodgins vede peste tot conspirații. Cu un secret pe care îl păzește bine de colegii săi și un trecut necunoscut, el vrea să pară un playboy intrigant, chiar dacă își petrece majoritatea timpului în laborator, în compania insectelor și lucrează mereu împotriva trimpului și a lui Zack, sperând să fie primul care va țipaKing of the lab, iar descoperirea lui va duce la soluționarea cazului în curs.

Cât despre Zack… pare un copil, pierdut printre adulți, dar atunci când începe să vorbească îți schimbp în câteva secunde părerea. Este un geniu introvertit, care încearcă să se apropie de Booth, deși agentul FBI îl ignoră și vorbește pe lângă el, de parcă nu s-ar afla în aceeași cameră, față de Hodgins, care îl tratează pe Zack ca pe un frate mai mic. Cu părul ciufulit, hainele ponosite și surâsul unui nevinovat, e greu să-l vezi drept un om de știință și un viitor doctorand, dar la fel de greu îți este să nu te atașezi de el și de sufletul cu care lucrează la fiecare caz în parte.

Mă gândeam că o să fie o recenzie foarte scurtă și că abia voi reuși să scriu câteva paragrafe, dar deja am scris o mică poveste și plănuiesc să o finalizez aici. Pentru mine, Bones a reprezentat o gură de aer proaspăt, o vacanță fictivă, dar care m-a distanțat de realitate și de numărul ridicat de sarcini pe care le am de îndeplinit, ce m-a făcut să râd și m-a ajutat să mă relaxez, dar care mi-a distrus o parte din suflet după primele sezoane, când am fost nevoită să accept un adevăr crud și dur: oricine poate să fie corupt.

„What part of your head hurts?

The part above my shoulders.”