Thor: Ragnarok (2017)

Thor: Ragnarok este unul dintre cele mai bune filme de comedie pe care le-am văzut în ultimul deceniu. Umorul Marvel este binecunoscut în rândul fanilor, şi nu numai, dar, de data aceasta, am simţit că s-au întrecut toate limitele, că s-au ridicat toate restricţiile. Nu-mi amintesc ultima oară când am râs atât de mult la un film, atât bucuria mea, cât şi a celorlalţi spectatori, explodând la un cameo absolut senzaţional din partea lui Stan Lee, care ne-a oferit un moment inedit, parcă desprins dintr-o parodie savuroasă.

Chiar dacă Thor, Măreţul Zeu al Tunetului, și Hulk Smash-Smash-Smash, nu sunt Răzbunătorii mei favoriţi, am fost nerăbdătoare să văd Thor: Ragnarok încă de la apariţia primului trailer. Marvel ne-a promis ceva diferit şi asta am și primit: un film spectaculos, scene de acţiune ce te ţin cu ochii lipiţi de ecran, pe ritmul inconfundabil al celor de la Led Zeppelin, un villain neaşteptat de seducător şi un deznodământ şocant, ce nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru cei familiarizaţi cu universul Marvel.

Una dintre „problemele” pe care le am cu producţiile DC şi Marvel este reprezentată de motivaţia antagoniştilor. Vor să cucerească sau să distrugă lumea/universul, să devină nemuritori, să îi vâneze şi să îi elimine pe cei mai puternici ca ei, să obţină răzbunare din motive aparent lipsite de sens, sau să îşi strângă un grup de adepţi şi să provoace haos, pentru amuzament sau din plictiseală. Chiar dacă intenţiile Helei se încadrează în tipar, Cate Blanchett este perfectă în rol de villain.

Din primul moment în care apare, ştii că o să îţi placă de Hela. Zeiţa Morţii nu este un adversar cu care poţi negocia, sperând să ajungi la o înţelegere sau să tragi suficient de mult de timp cât să-i descoperi un punct vulnerabil. Hela este de neoprit, puternică, malefică, periculoasă şi, aşa cum am spus şi mai sus, seducătoare, de un magnetism ce sfidează şi testează limita dintre atracţie sexuală şi teamă. Teama de a o înfuria, de a o dezamăgi sau de a-i atrage mânia asupra ta.

Cate Blanchett „alunecă” pe ecran, dansează în scenele de luptă şi păşeşte mai elegant ca o felină. Vocea ei este hipnotizantă, aşa cum ne-a obişnuit şi în trilogia Stăpânul Inelelor (unde a interpretat-o pe Galadriel), un glas suav, de o tonalitate joasă, sumbră, prevestind întunericul ce urmează să se dezlănţuie. Până acum, singurii villains din filmele Marvel care mi s-au părut memorabili au fost Loki şi Kaelicius (care, din păcate, a fost slab dezvoltat, talentul lui Mads Mikkelsen fiind irosit), Hela urcând repede pe locul doi în topul preferinţelor mele, în urma lui Loki, ce îşi menţine statutul de favorit.

În Avengers: Age of Ultron, am primit numeroase indicii cu privire la ce se va întâmpla în Thor: Ragnarok. Prăbuşirea Asgardului, declanşarea apocalipsei, dispariţia unui popor, un viitor sumbru şi întunecat, pe care Zeul Tunetului crede că îl poate opri încă din primele zece minute ale filmului. Prestaţia lui Chris Hemsworth s-a îmbunătăţit considerabil de la Thor (2011), însă personajul lui pare în continuare incomplet, incapabil „să conducă” acţiunea fără ajutorul unor aliaţi şi a unei echipe „construite” în timp record, fără posibilitatea formării unor legături credibile.

Nu încerc să-i diminuez statutul de erou, de salvator, dar Thor nu are alură de conducător, se supără în cele mai nepotrivite momente, are reacţii copilăreşti, puerile, şi improvizează exagerat de mult, crezând că instincul şi puterile îl vor salva de fiecare dată, asigurându-i astfel victoria. Pentru un zeu cu o experienţă de viaţă considerabilă (hehe), imaturitatea lui devine uşor agasantă. Glumele se îmbină perfect cu ritmul filmului, cu cromatica vibrantă, neaşteptat de stridentă, de strălucitoare, faţă de ultimele producţii Marvel, însă mi-aş fi dorit să întrezăresc o evoluţie mult mai clară a personajului.

Poate că se simte intimidat de Loki, fratele lui vitreg? Tom Hiddleston este la fel de charismatic şi de imprevizibil, ironic, parşiv, de o viclenie ce nici nu trebuie să fie subtilă pentru a fi apreciată. Din villain în antierou, poate? Greu de zis, vă las să descoperiţi. Loki nu se sfieşte să mintă sau să înșele ca să-şi protejeze pielea, să-i manipuleze pe cei din jur pentru a obţine tot ce-şi doreşte, până în punctul în care nu mai ştii dacă îţi este aliat sau duşman, dacă vrea să te salveze sau să te trădeze, dacă mai există ceva bun în el, aşa cum se întreabă şi Thor gânditor, moment în care surprindem o umbră de tristeţe traversând chipul lui Loki, atins de cuvintele fratelui său.

Iubesc legătura dintre cei doi fraţi: tachinările, umorul macabru, amintirile pe care le împărtăşesc de-a lungul filmului, momentele deosebite din copilăria lor, când uiţi de Asgard şi de Hela, de viziunile lui Heimdall (Idris Elba) şi de înfruntarea finală, unde poţi doar să speri că personajele tale favorite nu se vor sacrifica în ultima clipă, după ce ţi-ai permis (deja) să răsufli în semn de uşurare.

Mark Ruffalo nu mi s-a părut niciodată potrivit în rolul lui Bruce Banner. Este mult prea isteric, mult prea plângăcios, iar „prietenia” lui cu Thor este forţată, în condiţiile în care abia dacă au avut câteva schimburi de replici în filmele precedente, interacţiunile dintre ei oprindu-se la pumnii împărtăşiţi în Avengers şi la scenele de luptă as a team. Rolul lui Bruce/Hulk nu este important, mai mult un prilej pentru fani să vadă ce s-a întâmplat cu el după înfrângerea lui Ultron. De apreciat glumele pe seama lui Tony Stark şi preluarea unui anumit lullaby, într-o formă neaşteptată, în ton cu atmosfera de comedie neagră ce acaparează filmul.

Mi-a plăcut foarte mult de Tessa Thompson, însă, ca şi toate celelalte personaje noi din Thor: Ragnarok, nu există timp suficient pentru a le oferi un backstory mai lung de două minute. Şi e păcat, pentru că ea este Valkyrie, războinica badass și alcoolică cu normă întreagă (scuzaţi cacofonia). Nu este impresionată de Thor şi de cererile lui (*cough* disperate *cough*) de ajutor, de spiritul lui justiţiar şi de intenţiile sale onorabile, de a salva Asgard şi de a proteja Cele Nouă Regate de furia Helei. Love interest? Da, puţin, dar nimic care să deranjeze. În plus, e atât de distractiv să o vezi pe Valkyrie cum reuşeşte în doar câteva secunde să oprească discursurile măreţului zeu, imun în faţa… armei ei secrete.

Recunosc că am avut un moment de fangirling (de care nu îmi este ruşine) când a apărut Doctor Strange. Also, Loki VS Doctor Strange: priceless! Nici nu mi-am dat seama cât de mult mi-am dorit ca ei să se întâlnească. Benedict e Benedict, nu are nevoie de o prezentare, e magic, misterios, cu o răbdare ce ameninţă să fie sfârtecată de Thor, ce dărâmă şi distruge tot ce atinge. Cu sau fără ajutorul ciocanului.

În Thor: Ragnarok, Eomer o slujeşte pe Galadriel Skurge o slujeşte pe Hela. Skurge vrea să fie de partea învingătorului aşa că atunci când vede că nimeni nu poate să o învingă pe Hela, îi jură credinţă şi devine călăul ei personal. El este un supravieţuitor. Chiar dacă nu acceptă deciziile noii sale regine, îşi întoarce capul, închide ochii, şi aşteaptă ca masacrul să se sfârşească. Nu are coloană vertebrală şi e imaginea clasică a unui ipocrit, însă Urban îi conferă personajului său o a(l)ură tragicomică, ce nu ar trebui să fie ignorată.

O explozie de culoare este Jeff Goldblum, un simbol al absurdului şi al extravaganței, de la înfăţişare, până la comportament. Cred că actorul s-a distrat foarte mult pe platourile de filmare, fiindcă mai avea puţin şi izbucnea în râs chiar şi în momentele de tensiune, când ar fi trebuit să îşi amintească de atribuţiile sale şi să pretindă că este un conducător capabil, ce urmăreşte interesele poporului său. Da, da… vezi să nu.

Vă avertizez: dacă mergeţi la IMAX, sala o să vibreze când cântă Led Zeppelin. Scenele de luptă sunt magnifice, coregrafia este perfectă, muzica este sublimă, iar eu rămân fără complimente de oferit. Uneori, scenariul este lipsit de logică, există plot holes, însă asta nu te va împiedica să râzi cu lacrimi, să te bucuri de film şi să aştepţi cu nerăbdare cele două scene bonus, neinteresante pentru 70% dintre spectatori, care îşi iau bagajele şi se îndreaptă repede spre ieşire, de parcă le este teamă că vor rămâne blocaţi în sala de cinema. Oh, well… este o metodă prin care recunoști fanii Marvel şi cei care au venit doar pentru un blockbuster. Desigur, sunt şi excepţii.

Marvel ne-a promis ceva diferit şi asta am și primit: un film spectaculos, scene de acţiune ce te ţin cu ochii lipiţi de ecran, pe ritmul inconfundabil al celor de la Led Zeppelin, un villain neaşteptat de seducător şi un deznodământ şocant, ce nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru cei familiarizaţi cu universul Marvel.

Mulțumesc mult pentru invitație, Forum Film România!