Fragment în avanpremieră: Miraj, de Somaiya Daud

Miraj, de Somaiya Daud, apare în luna octombrie în colecția Nemira Young Adult.

Într-o lume dominată de brutalul imperiu Vathek, Amani, o fată de optsprezece ani, este o visătoare. Ea visează la viața de dinainte de ocupație, la poeziile vechi pe care le adoră, la aventuri și călătorii dincolo de căminul ei izolat.

Dar Amani e răpită și dusă în mare secret la palatul regal, unde descoperă că arată aproape identic cu Prințesa Maram – atât de urâtă de propriul popor, încât are nevoie de o dublură pentru a apărea în public.

Obligată să joace un rol pe care-l disprețuiește, Amani se lasă vrăjită de frumusețea palatului și de logodnicul prințesei, Idris. Dar extravaganța vieții la curte ascunde violență și frică. Dacă Amani vrea să-și mai vadă vreodată familia, va trebui să-și joace rolul la perfecție, căci orice mișcare greșită îi poate aduce moartea.

Miraj e plin de personaje care parcă au existat cu mult înainte de poveste, într-o lume pe cât de frumoasă, pe atât de crudă. Daud are un talent rar și acesta este un debut isteț, romantic și incitant.“ – Veronica Roth

„Călătoria protagonistei – de la o tânără inocentă de la sat până la o femeie calculată, care se dă drept împărăteasă – are dimensiuni galactice. Această carte pune întrebarea: Ce înseamnă să te dai drept inamicul tău? Iar răspunsul e o aventură incredibilă.“ – Tochi Onyebuchi


CAPITOLUL 3

Deși nu se putea să fi trecut mai mult de câteva secunde, mi s-au părut minute întregi până când corpul s-a adaptat. Până să observ că muzica a dispărut, râsul s-a împuținat, iar bucuria a fost înlocuită de frică.

Când crești într-un loc precum Cadiz, în vremuri ca ale noastre, înveți semnele. Tăcerea deplină, urmată de clinchetul ușor, aproape imperceptibil, al metalului pe piatră. Huruitul înfundat al roților, suficient de tare încât să-ți dea de veste. Vathi rareori trimiteau oameni în casele noastre. Iar când o făceau… Ei bine, cruzimea lor cunoștea puține limite. Așa că am fost vag ușurați când prima arătare apărută pe ușă a fost un droid imperial, din crom și argint, cu suprafața gravată cu modele dure și precise.

Droizii imperiali nu erau construiți să arate uman. Erau mereu cu cel puțin treizeci de centimetri mai înalți decât media, cu scheletul făcut din excelsior și adamant, strălucind ca argintul oriunde s-ar fi aflat. Chipurile le erau goale, cu excepția fâșiei albe de lumină care ținea loc de ochi, iar capetele le erau încadrate de o carcasă din metal dur. Proiectantul a ales să le modeleze torsul sub forma unor cuști toracice, fără carnea din interior sau din exterior, așa încât droidul nu doar arăta ca un monstru, ci chiar era unul.

Nu au fost făcuți pentru război, însă, pe de altă parte, nici nu aveai nevoie de mai mult de nouăzeci de kilograme de metal ca să intimidezi și să maltratezi civili.

Iar droizii erau foarte eficienți la asta.

Violența bărbaților vathek era cu ușurință compensată de calculele droizilor privind viața și moartea. Iar pentru ei, viața andalană era mereu o pierdere acceptabilă.

Droizii – opt în total – nu vorbiseră încă. Se adunaseră în ușă, tăcuți ca moartea și la fel de neclintiți.

Am tresărit când o mână mi-a cuprins brațul, însă era doar fratele meu, cu o expresie înverșunată pe față.

– Aziz și părinții noștri? l-am întrebat cu voce joasă.

– Sunt în spate, mi-a răspuns el.

– Toate fetele între paisprezece și douăzeci de ani să se alinieze la peretele de vest, a anunțat unul dintre droizi.

Vocea i-a răsunat de parcă o persoană aflată înăuntru vorbea printr-un tub de metal.

Un fior de gheață mi-a urcat pe șira spinării, dar am pășit înainte.

– Nu, a zis Husnain, strângându-mă mai tare.

– Nu fi absurd, am șuierat. Dacă scanează grupul și descoperă că am mințit? Mai bine merg acum și terminăm cu asta.

Am înțeles teama lui Husnain. Auziserăm cu toții poveștile – vathi apăreau neanunțat când ne adunam prea mulți într-un loc. Se temeau de rebeliune și, conform înțelepciunii populare, când oamenii se întâlneau în grupuri, la scurt timp urma revolta. Tatăl meu șchiopăta acum, pentru că participase în tinerețe la o astfel de adunare, iar oameni din satul nostru – printre care fratele mai mare al tatei – dispăruseră de la astfel de întruniri și nu mai apăruseră niciodată. Eram prea tânără ca să-mi amintesc mai multe, dar cunoșteam teama care îți sfâșia pieptul când droizii luau cu asalt o clădire. Cunoșteam tânguiala unei femei care știa că în curând va deveni văduvă.

Husnain părea gata să explodeze, avea chipul răvășit de furie.

– Ei nu pot face asta.

Vathi nu deranjau niciodată o noapte de majorat, ceva atât de clar menit să-i celebreze pe tinerii din satele noastre, când mai eram atât de puțini.

Sau măcar nu o făcuseră până atunci.

– Tocmai ce o fac, i-am atras atenția și l-am bătut ușor pe mână. Lasă-mă să merg și se va termina destul de repede. Promit.

Husnain a părut să se lupte o clipă cu el însuși, după care mi-a dat drumul. Eram apropiați pentru că eram asemănători în foarte multe privințe. Dar în privința asta ne deosebeam. Eu înțelegeam lumea în care trăiam, consecințele opoziției. Husnain… detesta să-și plece capul în fața cuiva și mai ales în fața nedreptății. Și-ar fi riscat viața în numele unei idei mai degrabă decât să trăiască și să îndure.

PRECOMANDĂ (20% REDUCERE)Cei din cameră s-au împărțit în două grupuri, fetele cu vârsta specificată, în stânga, iar ceilalți în dreapta. Fumul devenise înăbușitor, nu mai era ceața aceea de vis. Părea mai gros, ca un giulgiu.

Doi dintre droizi au venit spre noi și au început să ne studieze, unul din fața șirului, celălalt din spate. Khadija stătea lângă mine și ne țineam de mână, strivindu-ne una alteia degetele.

Tatuajul noului daan îi strălucea pe obraji și pe frunte, în lumina focului; arăta, m-am gândit eu, mai frumoasă decât oricând. După ce am împărtășit atât de multe în viața noastră, era firesc să ne sărbătorim în același timp noaptea de majorat. Mi-a strâns din nou mâna, cu fața la fel de inexpresivă ca a mea. Nu exista nicio pregătire despre cum să ne purtăm cu droizii vathek, dar cu toții știam. Fără frică, fără emoție, nimic care să le atragă atenția asupra ta.

Din câteva în câteva secunde, ambii droizi scoteau un huruit mai puternic și apoi un sunet scurt și ascuțit, înainte să treacă la fata următoare. Abia când au ajuns la doar câteva fete de noi, mi-am dat seama ce făceau – o rază lată și verde scana fața fetei, apoi se stingea cu un bip. Încercau să găsească pe cineva.

Am auzit vocea lui Aziz, avertizându-mă despre căutarea rebelilor, despre impresia că îi ajuți pe suspecți. Aici nu erau rebeli – doar un sat de fermieri care urmau să flămânzească în lunile ce aveau să vină, acum că sursa de hrană ardea mocnit. Am cercetat camera cu privirea. Iată-l pe Adil, producătorul de parfum, cu piciorul lui schilod. Ibn Hazm, ultimul membru al unei familii prospere înainte de război. Părinții Khadijei, fermieri și culegători de fructe. Toți cei de aici cunoșteau prețul răzvrătirii. Niciunul nu ar fi riscat.

Am rămas nemișcată, cu ochii fixați pe o făclie pâlpâitoare, în timp ce un droid s-a oprit în dreptul meu, s-a aplecat spre mine și mi-a scanat fața.

Sunetul pe care l-a scos nu a fost un bip, ci un zăngănit, ca o alarmă. Droidul nu s-a clintit, parcă nedumerit.

Inima mi-a luat-o razna – să fii diferit nu era niciodată bine. Să fii diferit însemna ca vathi să-ți bată la ușă în mijlocul nopții.

Am aruncat o privire spre ușa pe care intraseră și apoi spre ieșirea din spate. N-aș fi reușit să fug și probabil prietenii mei ar fi plătit cu viața, dacă veneau după mine.

– Luați-o! a zis unul dintre droizi.

– Nu!

Husnain și-a făcut loc prin mulțime și a venit lângă mine.

– Nu puteți s-o luați.

Fără de veste, droidul și-a ridicat laserul de la coapsă și l-a ațintit spre fruntea fratelui meu. Droizii nu-și setau niciodată armele pentru imobilizare. Ar fi trebuit să încremenesc, să urlu, să cedez. Însă, deși Husnain era mai mare decât mine, întotdeauna avusesem grijă de el.

– Oprește-te, am zis din nou, cu vocea fermă, și m-am așezat în fața lui. Nu e niciun motiv pentru violență.

– Vii cu noi, a zis droidul, ținându-și laserul ridicat. Mi-am îngropat mâinile tremurânde în pliurile fustei și am clătinat din cap.

– Spuneți-mi ce vreți de la mine. Am drepturi.

Chiar și mie cuvintele îmi sunau goale. Firește că nu aveam drepturi. Eram o fată săracă, de pe o lună uitată de lume. Și eram tânără, fără nicio dovadă la dosar care să-mi demonstreze loialitatea față de vathi.

– Vei veni cu noi de bunăvoie sau cu forța.

– Nu voi veni, am repetat.

Mi-am dat seama prea târziu de propria prostie. Nu te ridicai împotriva vathilor și, cu siguranță, nu împotriva droizilor lor, care n-ar fi cedat la rugăminți sau la emoții. Îmi simțeam sângele pulsându-mi în vârful degetelor, aproape auzeam rotițele învârtindu-se în interiorul droidului în timp ce și-a mutat atenția de la mine spre Khadija.

Laserul n-a scos niciun sunet, doar mâna Khadijei a slăbit brusc strânsoarea. Degetele i-au alunecat dintre ale mele, iar trupul i-a căzut în față. A lovit pământul cu genunchii, prăbușindu-se apoi într-o parte, cu ochii deschiși din cauza șocului.

La ceremonie, purtase o rochie albă brodată cu verde. Roșul s-a deschis ca o floare pe umărul ei, pătând liniile verzi ce-i brăzdau în zigzag brațele. Membrele i-au alunecat, îndoite, ca de păpușă, într-o poziție pe care nu o mai văzusem niciodată. Părul său negru, despletit cu ocazia ceremoniei, s-a împrăștiat în jurul capului, întunecat precum bezna, ascunzând-o de mine exact ca un lințoliu.

Acum nu mai puteam să respir. Acum inima îmi bubuia atât de rapid, încât plămânii mi se micșoraseră, iar corpul îmi amorțise.

Sângele din brațul Khadijei se strângea într-o baltă sub ea. Mama ei a țipat prima și apoi a izbucnit haosul. Nu puteam să gândesc și m-am mișcat doar pentru că Husnain m-a tras înapoi și m-a obligat să alerg. Nu era suficient de rapid – nimeni n-a reușit vreodată să scape de vathi prin fugă.

O mână de metal m-a înhățat de brațul stâng și m-a oprit.

– Nu! am țipat, dar era prea târziu.

Droidul l-a apucat de umăr pe fratele meu și l-a aruncat înapoi, aproape spre jumătatea curții. Husnain s-a izbit de fântână cu un zgomot înfiorător, apoi a căzut la pământ, nemișcat.

– Dă-mi drumul!

M-am luptat cu cel care mă ținea captivă, încercând să ajung la fratele meu, în timp ce toți ceilalți alergau urlând, strângând copiii, încercând să scape. Nu reușeam să-mi văd restul familiei. Doar pe Husnain, zăcând neclintit cu fața în jos, ignorat de toată lumea.

Am țipat din nou, dar droizii m-au luat pe sus, chiar dacă mă zbăteam, loveam și urlam, strigând numele fratelui meu.

– Husnain!

Îmi simțeam gâtul ca o rană vie de cât zbierasem, dar el nu s-a ridicat și nimeni nu s-a oprit să-l ajute.

Am fost târâtă pe o rampă într-o navă vathek, iar ultima mea imagine de acasă a fost cu flăcările ce cuprindeau kasbah, după focul pus de un droid când ușile se închideau.


Despre autoare

Somaiya Daud s-a născut într-un oraș din vestul Statelor Unite ale Americii. Și-a petrecut copilăria și adolescența mutându-se dintr-o parte în alta. Dragostea ei pentru cărți a îndrumat-o către o specializare în literatură engleză (mai ales cea medievală și premodernă). În timpul masteratului, a fost librar la Politics and Prose, secțiunea de cărți pentru copii.

Din 2014 lucrează la un doctorat în literatură engleză. În prezent, pregătește o lucrare de disertație despre lumea victoriană, pietre, rasă și mediu. Miraj este romanul său de debut.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Care sunt armele matematice de distrugere care ne influențează viețile?

Editura Nemira lansează marți, 16 ianuarie, de la ora 19.00, cartea Arme matematice de distrugere, de Cathy O’Neil – Bestseller New York Times și nominalizată la National Book Award – apărută în colecția Anticipația de popularizare a științei.  Evenimentul are loc la Seneca AntiCafe (strada Arhitect Ion Mincu, nr.1). Vorbesc despre big data, algoritmi și alte teme din carte: Cristina Bazavan, jurn...[Read More]

[Editura Litera] Cartea la metrou – „Atenție, se închid ușile și se deschid cărțile!”

Atenție, se închid ușile și se deschid cărțile! Pe 27 martie călătorii surprinși citind la metrou primesc o carte Litera! Știați că 69% dintre români nu au citit nici măcar o carte în ultimul an iar rata analfabetismului funcțional a ajuns la 40%? În capitala țării, 46% dintre respondenții studiului referitor la activitățile de lectură* au afirmat că nu au citit niciodată în ultimul an sau că au c...[Read More]

Puterea · Naomi Alderman – „Și trimise fulgerul său până la capătul pământului.”

Puterea este ca o febră: te copleşeşte şi nu poate să fie controlată. În primele zile, încerci să ignori simptomele, însă devii conştient de schimbări, de particulele fine de energie ce îţi strălucesc în vârfurile degetelor, de pulsul accelerat, de dorinţa de a ceda şi de a îmbrăţişa harul primit. Puterea este o monedă cu două fețe, atât un har, cât şi un blestem. În viziunea lui Naomi Alderman, e...[Read More]

Omul de cretă · C.J. Tudor · „Mai bine să fii nebun decât să fii înger!”

Cretă albă, strălucitoare pe asfaltul negru. Coduri, mesaje secrete și întâlniri în adâncul pădurii. Un loc de joacă abandonat, cu lanțuri ruginite și balansoare răsucite peste bare. O zi frumoasă de târg, eclipsată de un strigăt, o Dansatoare și de Omul de cretă. Porecla nu se naște din răutate sau dispreț. Se lipește de purtător și îl condamnă la o soartă potrivnică, fără ca el să aibă șansa să ...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader