O simplă favoare · A Simple Favor (2018)

La prima vedere, sunt cele mai bune prietene. Nu îți dai seama de ce sunt apropiate, ce ar putea avea în comun două persoane atât de diferite. Iluzia durează câteva secunde, până când Emily Nelson zâmbește, iar Stephanie Ward tresare. Există curiozitate și fascinație, imboldul de a-ți împărtăși cele mai întunecate sentimente și gânduri cu un străin, cu cel care nu are niciun drept să te judece, mai ales dacă are suficiente păcate și regrete cât să umple la nesfârșit paharul de martini. Dar așa ia naștere o enigmă: cu un secret, o minciună și O simplă favoare.

În 85% dintre cazuri, îmi fac temele înainte să văd o ecranizare/adaptare. Anul acesta am trișat de foarte multe ori, inclusiv la The Alienist și Anne with an E. Lista este completată și de comedia neagră O simplă favoare, un thriller exagerat, dar neașteptat de amuzant, cu numeroase plot twist-uri și momente în care rămâi cu gura căscată, însă nu de șoc sau de surprindere, ci pentru că nu îți vine să crezi cât de repede este șters trecutul sau cât de repede își revin personajele după atât de multe pierderi și (presupuse) suferințe.

Nu pot să afirm că premisa este absurdă; departe de mine acest gând. „Problema”, dacă poate să fie numită așa, este atmosfera specifică parodiilor, comportamentul suspect al protagonistelor, zâmbetele forțate și impulsurile ce domină acțiunile tuturor, inclusiv cele ale copiilor, care au cel mai mult de suferit și sunt abandonați pe parcurs, deși ei sunt declanșatorii intrigii. Da, da, ai citit bine. Pentru ei se pierd adulții în minciuni și supoziții, pentru ei sunt prieteniile și loialitățile testate. Din păcate, toți par să uite de copii, iar jocul de-a șoarecii și pisica are câștig de cauză în fața rolului de părinte.

„Sună” ca și cum nu prea mi-a plăcut O simplă favoare, nu? Te înșeli; credeam că voi urmări un film lejer, poate chiar ușor romancizat, cu suspans moderat. Am descoperit o competiție mârșavă între două femei, intenții ascunse, ipocrizie, revelații și o dorință aproape perversă de subminare, o atracție către tot ce este interzis și imoral. Ambianța te ajută să te relaxezi în scaunul de cinema, să te faci comod și să te bucuri de o producție ce are toate atuurile să fie considerată (doar) guilty pleasure, apoi Anna Kendrick și Blake Lively își înlătură măștile și decid să arunce mănușile.

Mi-a plăcut antiteza dintre Emily Nelson și Stephanie Ward, exploatată fără nicio urmă de subtilitate de cele două actrițe. Când le privești pe cele două mame, fiindcă în acest rol ne sunt pentru prima oară prezentate, nu poți să nu te întrebi ce văd una la cealaltă, de ce ar dori să fie prietene și, poate cel mai important, de ce ar alege să aibă încredere într-un străin și să își dezvăluie cele mai întunecate secrete?

Încerc să o separ pe Anna Kendrick de Beca, dar, după franciza Pitch Perfect, de fiecare dată când o văd mă aștept să fure lumina reflectoarelor și să cânte. Nu ne-a oferit un recital pe măsură, dar Anna o eclipsează treptat pe Blake Lively, oferindu-i lui Stephanie oportunitatea să iasă în față și să relateze aproape toate poveștile din punctul ei de vedere sau pentru beneficiul ei. Oh, să nu te înșele ochii de căprioară, stilul vestimentar sau inocența cu care savurează un martini. Poate că Stephanie Ward este o mamă-model, o femeie perfecționistă și o vloggeriță exagerat de curioasă, însă are nevoie doar de încă o felie de lămâie pentru a-și mărturisi dorințele.

Nu aș merge până în punctul în care să o numesc (o) prefăcută, dar întotdeauna își vede interesul. Îi place atenția pe care i-o acordă Emily Nelson, mama-impostoare, cea care naște invidii și pe care toți părinții o bârfesc, femeia de afaceri ce poartă costume scumpe, bea martini în loc de apă și nu cunoaște semnificația cuvintelor „intimitate” și „pudicitate”. Își exploatează fără nerușinare avantajele și profită de trupul ei, de magnetismul pur sexual, pentru a-și construi un renume, o carieră și un viitor.

Știe că nu este o mamă bună și că nu are răbdare cu fiul ei, în timp ce Stephanie are toate șansele să primească trofeul pentru cea mai bună mamă: ar putea să fie exact ceea ce caută, o bonă și o aliată, poate chiar și o prietenă, mai ales că are acea aură de sfântă, o trăsătură remarcată de cel puțin trei personaje în primele șaizeci de minute. Dar aparențele sunt înșelătoare, iar cele două nu sunt atât de diferite pe cât am crezut toți la început.

Când Emily dispare, după ce o roagă pe Stephanie să-i ia fiul de la școală, începe jocul. Provocarea. Cursa. Sunt numeroase obstacole și capcane, amintiri ce trebuie să fie readuse la suprafață, martori ce își schimbă declarațiile și case atinse de foc, relicve ce încă mai au o poveste de relatat. Pe urmele adevărului, decisă să-și găsească prietena, Stephanie se rătăcește de calea cea dreaptă; încearcă să își țină sub control emoțiile, să nu cedeze ispitei, să nu fie atrasă de viața lui Emily și să nu râvnească la ceea ce nu poate avea. Dacă reușește? Da și nu. Transformarea Annei Kendrick oscilează între situații comice, de îți vine să îți dai palme, și momente de improvizație, bazate pe un instinct primordial de a face ce îți dorești, fără să îți pese de consecințe.

Eu nu am avut răbdare să văd Gossip Girl, dar, cu doar câteva episoade la activ, pot să afirm că Blake Lively încă nu s-a despărțit de Serena van der Woodsen. E convingătoare în rolul lui Emily, însă are tendința să devină mult prea teatrală și să prelungească exagerat de mult o replică sau un gest, până în punctul în care thriller-ul devine din nou o parodie. Nu știu dacă asta a fost intenția actriței sau a regizorului, dacă scenariul i-a oferit această libertate, dar, uneori, ce e prea mult e prea mult.

În mijlocul secretelor și al intrigilor este aruncat Sean Towsend (Henry Golding), soțul lui Emily, un scriitor care și-a pierdut inspirația după ce a publicat un bestseller. Are nevoie de o muză, de o idee și de cuvintele potrivite pentru a-și recăpăta statutul, însă dispariția soției nu îl ajută, mai ales când, în astfel de cazuri, majoritatea își întorc atenția către soț. Sean e prins între trecut și viitor, între Emily și Stephanie, între minciună și adevăr. Nu are coloană vertebrală, e dureros de naiv și de ușor de manipulat, cu toate că are o sclipire de moment, când îți vine să strigi finally! sau eureka!, când crește speranța că poate-poate nu este un personaj atât de banal și de plictisitor (nu o să îți stric surpriza).

După primele minute, am crezut că O simplă favoare este un film la care NU ar trebui să mergi cu cea mai bună prietenă/cel mai bun prieten. M-am înșelat. Dacă nu mergi cu ea/el, nu o să râzi nici pe departe la fel de mult. Încearcă să te bucuri de film, să apreciezi umorul și situațiile absurde, să savurezi confruntările finale și să nu tânjești prea tare după un pahar cu martini, mai ales după ce Blake Lively te învață cum să-l prepari și îți oferă cel mai cuceritor zâmbet al ei. Bineînțeles, asta înainte să dispară.