Orice inimă e o poartă (Copii în derivă #1) · Seanan McGuire

Magia țese porți între lumi și îi ademenește pe copii să facă pasul decisiv. Le absoarbe inocența și le modelează viitorul. Le oferă un rol predefinit și un păpușar drept mentor – crud, meschin, misterios sau atipic – ștergând în timp urmele capcanei sau dorul de casă. Le întețește dorințele și nevoia de apartenență, până în punctul în care le schimbă comportamentul și fizionomia, un furt ce trece nepedepsit, dar nu și neobservat, un furt răsplătit cu dragoste, devotament și o constatare neașteptat de dureroasă: Orice inimă e o poartă.

Numărul redus de pagini mi-a ridicat numeroase semne de întrebare. Ai timp în mai puțin de 200 de pagini să pui baza unei serii fantasy despre lumi magice, copii neobișnuiți și tradiții atât de stranii, atât de neverosimile, încât să nu fii tentat să strecori semnul de carte între pagini după primele capitole? Răspuns corect: da, mai ales dacă numele tău este Seanan McGuire, iar Orice inimă e o poartă „a furat” pe merit premiile Hugo, Locus și Nebula.

Când am citit pentru prima oară sinopsisul, un fragment mi-a atras atenția: Căminul pentru copii în derivă al lui Eleanor West. Mintea mea a făcut instant o asociere cu Miss Peregrine, de Ransom Riggs. Am reușit cu greu să citesc Căminul copiilor deosebiți, primul volum din serie, și am fost la un pas să părăsesc sala de cinema, îngrozită de adaptare (păcat de Eva Green). Pozele sunt singurul lucru cu adevărat înfricoșător la cărți, dacă nu-l iei în considerare și pe protagonist, care poate să fie oricând înlocuit cu o scândură și oricum nu ți-ai da seama de diferență (fanii Ed, Edd și Eddy mă vor înțelege).

Dar acum nu vorbim de Miss Peregrine, ci de seria Copii în derivă, unde ești prins între patru coordonate (Virtute, Absurditate, Răutate și Logică) și o infinitate de posibilități. Copiilor le place să se ascundă și să viseze la lumi magice, la prinți, vampiri, spiriduși și demoni, la toate creaturile fantastice care și-au făcut debutul între coperte sau pe marele ecran. Dar ce se întâmplă când li se oferă șansa să viziteze un Ținut de Basm sau O Lume de Apoi?

„Eleanor era o poveste, nu un epilog. Și dacă, în timp ce cobora pentru a-și întâmpina noua elevă, alegea să își istorisească viața, cuvânt cu cuvânt, asta n-avea să facă rău nimănui. La urma urmei, este greu să renunți la obișnuința de a nara.

Și, uneori, asta e tot ce îi rămâne unui corp.”

Curiozitatea și nerăbdarea îi cheamă dincolo de poartă… și dispar. Zile. Săptămâni. Luni. Ani. Și ar face aproape orice ca să se întoarcă acolo, în lumea care i-a acceptat cu bune și cu rele. Așteaptă să fie din nou chemați și doriți. Trăiesc doar pentru a găsi din nou poarta potrivită, poarta lor, agățați de amintiri și de promisiunea unei vieți abrupt întreruptă, o promisiune ce poartă povara unei pedepse sau a unui test de loialitate.

E dureros să vezi cum copiii își doresc ca familia și prietenii lor să renunțe la ei. Nu vor să se schimbe sau să trăiască într-o lume normală, unde magia și supranaturalul sunt vise, iluzii sau dorințe deșarte și păgâne. Sunt obligați să se acomodeze într-o lume greșită, unde sunt neînțeleși sau respinși, dar par să uite (și să ignore) că povara vinovăției îi aparține magiei, singura forță responsabilă pentru atât de multe suflete rătăcite, disperate să se întoarcă dincolo.

„- Noi nu te învățăm cum să trăiești. Și nici cum să uiți. Noi te învățăm cum să-ți continui viața.”

Disparițiile au loc la vârste diferite. Nu există un algoritm sau un set de reguli. Copiii surprind un licăr slab de lumină, alunecă într-o groapă, cad într-un tunel sau se rostogolesc sub pat, apoi traversează o poartă și învață să trăiască într-o lume minunat de stranie, desprinsă din povești folclorice, legende și mituri străvechi, coșmaruri ce își pierd nemurirea și speranțe cu chipuri înșelătoare, unde păpușari și stăpâni le promit iubire, siguranță și un loc în sufletul lor.

,,Nu ești curcubeul nimănui.

Nu ești prințesa nimănui.

Nu ești poarta nimănui decât a ta, și singura persoană care va decide cum se va încheia povestea ta ești tu însăți.”

Nici acum nu sunt sigură dacă este vorbă de răpire, manipulare, vrăji, destin sau salvare. Incertitudinea pare să fie calea preferată de Seanan McGuire. Vrea să-l pună în dificultate pe cititor și să-l provoace. Îi oferă suficiente detalii cât să-i atragă atenția și să-l țină prizonier în poveste, însă, când se apropie prea mult de granița dintre ficțiune și realitate, îl respinge și închide cu furie poarta promisă.

Lumile magice rămân un mister parțial elucidat în Orice inimă e o poartă. Sunt o prăjitură rară, după care salivezi de la prima degustare. Savoarea dispare înainte să identifici ingredientele și aromele, dorința crește exponențial, iar la final rămâi cu o amintire fragilă și cu un secret pe care nu-l poți desluși fără următoarele volume din serie.

„- Pentru noi, locurile unde am fost au însemnat acasă. Nu ne-a interesat dacă erau bune sau rele sau neutre. Nu ne-a interesat decât faptul că pentru prima oară în viața noastră nu eram nevoiți să pretindem că suntem altcineva. Existam, pur și simplu, și asta schimba cu totul lucrurile.”

Mi-ar fi plăcut ca worldbuilding-ul să nu fie atât de zgârcit, de suprafață. Am încercat să empatizez cu personajele, să nu le judec și să le înțeleg dorul, obsesia de a se întoarce la (teoretic) adevărata lor casă, dar am fost puțin (mai mult) îngrozită de obiceiurile povestite: crude, neobișnuite, inumane sau periculoase. Unele ar putea să fie incluse într-un ghid medieval de tortură pentru copii neascultători, dar protagoniștii nu sunt de acord cu mine. Pentru ei, în inocența lor pierdută, regulile și tradițiile sunt un stil de viață. Poate că eu am o părere nefavorabilă despre ele, însă ei nu le văd drept corvoade, nedreptăți sau o formă de injustiție. Prin ele și-au găsit locul și identitatea, soarta și vocea. Au devenit paznicii secretelor universului. Și e nostalgic, duios, tragic și foarte înspăimântător.

„- Am avut părul negru, la fel ca mama. Dar când am dansat prima oară cu Lordul Morților, el mi-a spus că am păr frumos și și-a plimbat degetele prin el. Și în jurul degetelor lui părul s-a albit, din gelozie. De aceea am numai cinci șuvițe negre. Astea sunt părțile din păr atinse de el.”

Căminul pentru copii în derivă al lui Eleanor West are un dublu rol: părinții par să îl considere o tabără de reabilitare, unde copiii redevin „normali” și acceptă că poveștile lor sunt doar consecințele unei imaginații scăpate de sub control, în timp ce copiii îl văd drept o casă „de împrumut”, un loc unde pot vorbi liber despre lumile magice vizitate, participa la cursuri și căuta în continuare porțile ce îi vor duce acasă.

Un compromis aproape perfect: toți sunt fericiți, toți au ceva de câștigat. Problema? O serie macabră de crime și atmosfera din Harry Potter și Camera Secretelor, când doar aroganții și nesăbuiții alegeau să provoace dușmanul din umbră și să își riște siguranța (și, implicit, viața). Dacă te așteptai ca frica și teroarea să se afle la conducere, află că „eroii” romanului Orice inimă e o poartă sunt excepția de la regulă. Moartea este ceva natural, o acceptă și nu par șocați de existența ei (așa cum și trebuie), însă aș fi vrut să nu fie atât de lipsiți de emoții în preajma cadavrelor (doar sunt colegii lor, nu?).

Am căutat cu lupa durerea, părerea de rău sau regretul, dar am primit (într-un final) guri acoperite de șoc, câteva cuvinte de alinare și o siguranță morbidă, aproape comică, în ceea ce privește ascunderea sau distrugerea cadavrelor. După toate lucrurile prin care au trecut în lumile magice, nimic nu mai pare să îi impresioneze pe acești copii stranii, ușor de îndrăgit, la un anumit nivel, dar imposibil de înțeles. Umorul lor este puțin deplasat și sadic, însă când citești o frază în care cadavrele și vibratoarele coexistă, nimic nu te mai poate surprinde. Avertisment celor pudici, ce nu apreciază astfel de comentarii.

„- Avem deja un cadavru de care trebuie să ne ocupăm. Nu vreau să ne trezim pe cap cu altul.”

„Echipa de investigații” de la cămin a fost perfectă: legăturile dintre personaje se formează aproape instant; au timp limitat ca să împărtășească amintiri și să îi observe pe cei din jur, dar, cât timp provin dintr-o lume asemănătoare și nu emit prejudecăți, neîncrederea și suspiciunea își pierd atuurile în mai puțin de un capitol. Există o „chimie” palpabilă între protagoniști. Nu știu cum să explic, pentru că nu sunt legați prin prietenii sau pasiuni interzise, ci printr-o acceptare instinctuală, care nu are timp să evolueze în ceva mai profund. Unele legături au un trecut și facilitează acceptarea noilor membri în echipă, dar totul se petrece în fugă, contracronometru, prin căni de ciocolată caldă, povești de groază, discuții în sala de masă și saci de dormit întinși fără obiecții, primul semn de acceptare, respect și grijă.

Îmi e frică să nu divulg ceva despre personaje, dar, ca un scurt preview: Nancy urăște mișcarea și poate să supraviețuiască fără mâncare, Kade este vrăjitorul cu acul și are o cameră plină cu cărți (e și personajul meu preferat), Jill și Jack, gemenele Addams, te lasă cu gura căscată (nu exagerez), Sumi vorbește non-stop și te jignește cu zâmbetul pe buze, iar Christopher visează la Fata-Schelet și își ajută prietenii în orice situație. Bonus: diversitatea personajelor. Oh, câte surprize și cât de neconvențională este autoarea!

Orice inimă e o poartă spulberă prejudecățile despre familie și nevoia de apartenență. Seanan McGuire le oferă copiilor un dar rar și prețios: șansa să iși găsească un loc pe care să-l poată numi (a)casă, fără să fie schimbați sau judecați pentru dorințele, visele sau orientările lor sexuale. Umorul macabru este delicios de savuros, numărul cadavrelor crește mult prea repede, vinovatul este ușor de depistat, dar cui îi pasă când te bucuri de compania unui grup straniu de călători, mult prea ocupați cu îngropatul colegilor pentru a-ți oferi și ție ceva de băut sau un loc la masa proscrișilor?

P.S.: „Speranța este un pumnal ce poate surpa fundația lumii.”