Strigă-mă pe numele tău · Call Me by Your Name (2018)

We rip out so much of ourselves to be cured of things faster than we should that we go bankrupt by the age of thirty and have less to offer each time we start with someone new. But to feel nothing so as not to feel anything – what a waste!

For the love, for laughter, I flew up to your arms. Azi dimineaţă, în drum spre birou, am ascultat doar Visions of Gideon de la Sufjan Stevens. Repeat. Repeat. Repeat. I have loved you for the last time. Timp de treizeci de minute, m-am gândit la Oliver şi la Elio, la scena finală, din faţa şemineului, şi la telefonul care le-a schimbat pentru totdeauna viitorul. La nesiguranţa din vocea lui Oliver şi la speranţa din glasul lui Elio.

Îmi e greu să vorbesc despre Strigă-mă pe numele tău. Am vrut să-l văd din curiozitate, pentru că în fiecare zi citeam sau vedeam cel puțin 2-3 articole despre film. A strâns deja 220 de nominalizări, dintre care 4 la premiile Oscar, are 46 de premii câştigate şi nu cred că se va opri aici. Are o coloană sonoră absolut superbă, jumătate fiind deja salvată în playlist, iar Timothée Chalamet și Armie Hammer ne oferă o poveste (interzisă) de dragoste, sursă de bucurie, dezgust, incertitudine, ură, fascinaţie sau dispreţ. Depinde de fiecare spectator în parte.

Luca Guadagnino, îndrumat de André Aciman, autorul romanului Call Me by Your Name, care a stat la baza filmului, ne poartă în nordul Italiei, în anii ’80, într-un oraş mic şi prosper, unde îl cunoaştem pe Elio, care îşi petrece zilele citind, înotând, fumând, mâncând şi dormind. Este un băiat singuratic, introvertit, inteligent şi foarte talentat. Are mereu o carte cu el (ignorăm scena în care citeşte în semiobscuritate), cântă la pian şi la chitară, e pasionat de istorie şi pare să cunoască răspunsurile la toate întrebările.

În afara scenelor în care mi-a amintit de Freddie Highmore din Bates Motel, nu am ce să îi reproşez lui Timothée Chalamet. Reproşurile mele îl vizează pe Elio. Identitatea sexuală nu este o temă uşor de abordat. Pentru mulţi, este un subiect sensibil, neplăcut sau ruşinos. Îşi ascund sentimentele, frământările şi dorinţele, fiindcă nu vor să fie etichetaţi, persecutaţi şi judecaţi. Se tem de reacţiile celor din jur, aşa că preferă să se ascundă. Recunoașterea și acceptarea orientării sexuale este tema principală în Call Me by Your Name, însă, necitind cartea, nu știu dacă filmul este o adaptare fidelă sau dacă scenariul a fost alterat. Indiferent de răspuns, ceva nu a mers, cel puțin nu pentru mine.

Am încercat să empatizez cu Elio şi să îi scuz anumite reacţii, dar, pe la jumătatea filmului, am renunţat. Nu sunt mirată că Timothée Chalamet a fost nominalizat la Oscar: ştie când să fie fermecător şi charismatic, prietenos şi discret, însă tu îl vezi în fiecare moment, chiar şi atunci când renunţă la mască şi nu se sfieşte să-şi împărtăşească fanteziile cu spectatorii. De faţă cu ceilalţi, este calm şi liniştit. Calculat, atent la fiecare gest. Adevărul? Nu-şi găseşte echilibrul şi este mereu agitat. Nu poate să doarmă şi parcă nici muzica nu mai are un efect calmant asupra lui.

You’re too old not to accept people for who they are. What’s wrong with them? What’s wrong with them?

E distras şi nervos din pricina lui Oliver (Armie Hammer), americanul chipeş care a venit să îşi petreacă vara la vila părinţilor săi. Atracţia pe care o simte față de el este aproape dureroasă şi îl împinge să facă lucruri necugetate, să rişte şi să experimenteze, de parcă aşa ar putea să uite că este excitat de un alt bărbat. Nu pare să fie îngrijorat de ce a descoperit. Nu este ruşinat de ceea ce simte, însă nu vrea ca emoţiile lui să fie vizibile pentru cei din jur. Preferă să-l trateze pe Oliver cu indiferenţă sau să-l provoace, să-l tachineze şi să-l înfrunte, schimbându-şi comportamentul la câteva zile.

Nesiguranţa lui Elio e tulburătoare, dar, la un anumit moment, devine puţin înfricoşătoare. Parcă este o bombă pe cale să explodeze. Nu l-am înţeles (şi nici nu am cum). Nici nu cred că este corect din partea mea să îi reproşez sau să îi analizez reacţiile. Mi-a fost teamă pentru el şi nu am vrut să fie rănit. Cu bune şi cu rele, Elio are curajul şi puterea de a recunoaște că este atras de bărbaţi (eu rămân la părerea că este bisexual), faţă de Oliver, care pare mereu stânjenit sau speriat când subiectul este adus în discuţie. Dar el se gândeşte la diferenţa de vârstă, la faptul că Elio este minor, la cât de uşor s-ar putea întoarce toţi locuitorii micului oraş italian împotriva lor. Sunt prea multe obstacole, însă când au reprezentat ele un impediment în calea iubirii?

Principala problemă a fost atracţia dintre personaje. Sau, în cazul acesta, lipsa ei. Prea multe scene forţate. Inocența primei iubiri, pasiunea unui moment, un sărut luat pe furiş. Parcă actorii au încercat prea mult, rezultând în momente awkward sau neaşteptat (şi nepotrivit) de comice. Unele nu s-au integrat în poveste, iar altele nu au avut niciun rol. O scenă mi-a întors stomacul pe dos şi nu cred că mă voi mai apropia de piersici o perioadă.

Legătura dintre Oliver şi Elio este obositoare. Obsesie şi teamă, fascinație și dorință. Mai repede. Mai încet. E bine. E rău. Din punctul meu de vedere, a fost rău. Amândoi sufereau când erau împreună, de parcă erau prinşi între două lumi, între cine trebuiau şi cine îşi doreau să fie. Voiam să îi văd fericiţi şi detaşaţi, măcar pentru câteva ore, dacă nu zile, dar întotdeauna a existat o sămânţă de îndoială, frica de a spune prea mult sau de a fi judecat pentru că iubeşti.

Şi aici am început să mă enervez, pentru că mentalitatea nu se va schimba, iar cei din comunitatea LGBT mereu vor avea de suferit. Întotdeauna vor exista persoane ce îi vor detesta şi vor lupta împotriva lor, refuzându-le drepturile şi ignorându-le opiniile. Ce uităm mult prea des, ca oameni şi ca societate, este că fiecare voce contează, iar etichetele distrug şi rănesc, formând „graniţe” noi, care nu ar trebui să aibă relevanță sau importanță. Din păcate, au, iar etichetele… rămân. Formează un precedent, un tipar, iar generaţiile viitoare îl preiau din instinct.

Strigă-mă pe numele tău se alătură pe lista producțiilor care „cer”, oricât de nepotrivit sună,  înţelegere, acceptare şi solidaritate din partea spectatorilor. Filmul nu se axează pe reacţiile celor din jur, fiindcă doar Oliver şi Elio contează. Personajele secundare sunt în umbră, mai mult o parte din decor, decât o parte din acţiune, iar influenţa lor este minimă. Singurii care ies în evidenţă sunt părinţii lui Elio, coversația fiu-tată de la final fiind scena mea preferată.

Then let me say one more thing. It’ll clear the air. I may have come close, but I never had what you two have. Something always held me back or stood in the way. How you live your life is your business, just remember, our hearts and our bodies are given to us only once. And before you know it, your heart is worn out, and, as for your body, there comes a point when no one looks at it, much less wants to come near it. Right now, there’s sorrow, pain. Don’t kill it and with it the joy you’ve felt.

Dacă regret că l-am văzut? Nu.

Dacă mi-aş fi dorit mai mult? Da, doar am văzut un film de 132 de minute, dintre care 50 am înotat, am mâncat sau am stat în pat. Mi-a plăcut mult atmosfera din oraş, străzile pustii, câmpurile înverzite, livezile cu fructe şi activităţile din aer liber, dar le-aş fi schimbat cu mai multe scene între Elio şi Oliver (cu condiţia să nu fie forţate sau de umplutură).

Simt că au rămas prea multe lucruri nespuse în film, prea multe posibilităţi ratate. Dar, repet: ţinând cont că nu am citit cartea (şi că abia azi dimineaţă am aflat de existenţa ei), consider că nu am niciun drept să critic scenariul.

P.S.: Luca Guadagnino are în plan un sequel (actually, o serie de filme). Mai multe detalii: aici.

Mulțumesc pentru invitație InterComFilm și Happy Cinema!