Un grup de copii fără documente de identitate, având litere drept nume, sunt nevoiți să trăiască într-o tabără de refugiați. Au povești de viață, dar nu și acte care să le dovedească. Rămași ai nimănui, încearcă să clădească împreună o nouă familie și, în același timp, își doresc cu ardoare să păstreze vie amintirea vechilor identități. Vor fi ascultați și crezuți? Iar daca nu, ce li se va întâmpla?
Goodreads: 4.10
Cât de mult valorează viața unui copil? Poți stabili un preț? O etichetă? O limită pe care nu ești dispus să o depășești, chiar și atunci când știi ce se află pe ambele talere ale balanței? Nu trebuie să fii părinte ca să îmi oferi un răspuns. Nu trebuie să îți fie teamă să simți și să judeci, să îi acuzi pe cei care au îndrăznit să ridice vocea, mâna sau arma, să le înconjoare încheieturile cu lanțuri și să îi trateze asemenea unor animale în cușcă. Nu există diferențe de sex, religie, nație sau vârstă: ai dreptul la o părere, la o reacție și la o răbufnire, iar acum ai oportunitatea „să trăiești” alături de ei, avându-l drept ghid pe Copilul E.
Abia a împlinit zece ani. Și-a sărbătorit aniversarea într-o tabără de refugiați, unde locuiește alături de alți doi copii într-o baracă de lemn. Nu au lumină, apă sau căldură, doar un covor murdar de noroi, o ladă și o lumânare. Îi vizitează șobolanii și primesc uneori cadouri, mâncare sau haine curate, însă mâncarea nu este suficientă, iar hainele dispar mult prea repede. În timp ce alte familii trăiesc în cutii mari de metal sau caută adăpost într-un autobuz unde doar femeile și copiii au acces, sperând că acolo o să fie în siguranță, E este fericit alături de I și U, mai ales de când a descoperit figurine de plastic în Șanțul Adânc.
Simți un gol stomac când îți imaginezi copii de toate vârstele, de la cei care abia au învățat să meargă și își mențin cu greu echilibrul, până la adolescenți agitați și dornici să evadeze, cum strâng firimituri și salvează cotoare de măr din tomberoane. Nu se plâng și nu se strâmbă la vederea proviziilor strânse: adună firimiturile murdare de noroi, fac turte și le devorează cu recunoștință, așteptând să le treacă durerea de stomac. Rod cotoarele de măr și nu lasă nimic în urmă, fiecare înghițitură fiind o victorie, o confirmare că sunt în viață și că nu și-au pierdut speranța.
Speranța că vor primi în curând o masă decentă, nu un pachet cu biscuiți sărați, care dispare în câteva secunde. Speranța că vor pleca din Tabără și își vor revedea familiile. Speranța că vor primi O Carte de Viață. Fără documente de identitate, sunt copiii nimănui. Sunt la mila Paznicilor, care nu se sfiesc să-i lovească sau să le amintească unde se află, în bătaia armelor de foc și la câteva zile distanță de libertate, dacă familiile lor vin după ei.
„Dacă nimeni nu ne va asculta poveștile, nu vom scăpa niciodată din acest loc. Nu o să ne găsim niciodată o nouă casă. Nu o să avem niciodată povești noi și nu o să ne putem trăi viața.”
Însă ce se întâmplă cu copiii care și-au pierdut familiile? Cine va avea grijă de ei? Cine îi va proteja? Steve Tasane nu ne oferă un răspuns sau încurajări deșarte. Copilul E ne permite să aruncăm o privire în taberele de refugiați și să aflăm poveștile și experiențele unor copii (sur)prinși la o răscruce de drumuri, între conflictele și luptele pentru putere ce definesc, din păcate, societatea în care trăim.
E, I și U, aidoma celorlalți „locuitori” din Tabără, sunt reali. Numele le-au fost înlocuite cu litere, însă poveștile lor au rămas neschimbate, documentate cu filme, fotografii și mărturii orale. Un copil de zece ani te invită să descoperi surprizele din Șanțul Adânc, un nume mult prea frumos atribuit unei gropi de gunoi. Pentru tine reprezintă un loc mizerabil și murdar. Pentru Copilul E, obișnuit cu viața din Tabără, este un bazar neobișnuit, unde doar câteva tarabe au marfă de calitate. Important e să știi unde și când să cauți. Dacă ai noroc, poate vei găsi câteva figurine din plastic, un cadou pe care îl poți împărtăși cu colegii tăi de baracă.
M-au emoționat reacțiile lui E, decis să îmi frângă inima și să mă uimească în fiecare capitol: zi de zi, indiferent de cât de gol îi este stomacul sau cât de răi sunt Paznicii, el refuză să se dea bătut sau să își piardă optimismul. Te ține de mână până la finalul romanului și inventează mereu jocuri, ghicitori și scenarii, clădind din nesiguranță, teamă și durere „baza” unei familii atipice, lipsită de legături de sânge și acte de identitate.
Cel mai dureros moment din roman a fost o comparație: E își consideră vânătaia un curcubeu. M-a luat pe nepregătite afirmația lui, sinceritatea lui debordantă. Cum să nu simt, în egală măsură, milă și admirație pentru el?
„Te faci nevăzut cu ușurință atunci când ești copil.”
Copiii visează la mese calde, un acoperiș stabil deasupra capului și la părinți: o mamă care să îi răsfețe cu prăjituri și îmbrățișări, un tată care să le istorisească povești și să îi învelească la culcare. Până își vor vedea visul transformat în realitate, ei se sprijină și se încurajează unii pe ceilalți, fără să-și ignore educația sau să caute motiv de ceartă. Diferențele întăresc legăturile dintre copii: e înduioșător să vezi cum cel mai mic primește cea mai mare porție de mâncare, cum învață să scrie în noroi sau descoperă că nu este atât de greu să citești.
Fiecare copil este înconjurat de prieteni, frați și surori ce vor să îi ofere „uneltele” prin care își poate împărtăși povestea. Tabăra nu trebuie să reprezinte sfârșitul, doar un obstacol ce trebuie să fie învins împreună. Singuri, sunt fragili și ușor de speriat, prizonieri ce numără zilele până la următorul transport de haine și alimente. Împreună, la bine și la rău, pot să le ofere celor mai tineri șansa de a crește într-o casă adevărată, unde apa, căldura și lumina nu reprezintă un lux sau o fantezie imposibil de îndeplinit.
Copilul E mi-a amintit foarte mult de Camera, de Emma Donoghue. Un stil simplu și curat, lipsit de înflorituri și metafore, glasul unui copil care atribuie denumiri speciale unor obiecte sau locuri aparent banale, stâlpii de temelie pentru un cadru restrâns și incert, unde viața lui se desfășoară după regulile stabilite de altcineva. Există atât de multă inocență în poveștile copiilor. Atât de multă bunătate și compasiune. Am descoperit copii curajoși și îndrăzneți, figuri materne, chiar și la o vârstă fragedă, surori înțelegătoare și frați iubitori, rebele cu limbi ascuțite și profesori răbdători.
„Dacă zâmbești, nu îți va fi recunoscută Cartea de Viață. Trebuie să le arăți oamenilor că ai o viață tristă.”
Steve Tasane îți reamintește cât ești de norocos/norocoasă. Toți avem momente când suntem nemulțumiți de ce avem, când râvnim la mai mult și căutăm oportunități și motive pentru a deține ași în mânecă sau avantaje în fața celorlalți. Toți greșim și uităm să apreciem lucrurile aparent simple, cu care suntem obișnuiți de la naștere, siguri că întotdeauna vor fi acolo, fără posibilitatea de a le pierde.
Copilul E este un semnal de alarmă și o lectură pentru toate vârstele, romanul ce îi va încuraja pe tineri să descopere și partea urâtă a lucrurilor, să afle povestea din spatele literelor: poate că viața nu este un basm clasic, în care Binele învinge Răul, însă o voce, dacă este susținută de zeci, sute, mii de glasuri, poate să facă diferența într-o zonă săracă sau predispusă la conflicte, oferindu-le supraviețuitorilor oportunitatea să fie liberi și să lase în urmă gardul ce urma să le limiteze viitorul. Copilul E este prima voce. Noi putem fi glasurile ce trimit mesajul mai departe.
