Filmele făcute după jocuri video au fost mereu un subiect sensibil. Asta pentru că majoritatea lor nu au ieșit prea bine, cele mai recente exemple fiind World of Warcraft și Assassins’s Creed (amândouă în 2016). Explicația este foarte simplă: jocurile video își găsesc farmecul în faptul că jucătorii nu sunt doar niște privitori pasivi. Ei ocupă cel mai important rol posibil, ei iau deciziile. E greu de tradus acest lucru pe marile ecrane.
Privând oamenii de cea mai importantă parte a unui joc video, participarea activă, va mai fi povestea la fel de atractivă? Prin noul Tomb Raider, Hollywood-ul a dat în sfârșit lovitura. Adăugând o parte emoțională prin relația tată-fiică prezentată, a echilibrat un pic balanța în favoarea cinematografiei, fără ca produsul final să se simtă distant sau nerealist.
Trebuie să încep acest review al noului film Tomb Raider prin a spune că sunt fată și că îmi plac jocurile video. Lara Croft a avut și va avea pentru eternitate un loc cât se poate de special în inima mea. E plăcut să poți vedea o prezență feminină puternică într-un mediu de obicei masculinizat. Pe când băieții de peste tot l-au avut ca exemplu de aventurier pe Indiana Jones, noi fetele am avut-o pe Lara.
Astfel, când am primit invitația la noul film, un reboot al francizei cinematografice, am fost un pic temătoare. Va putea oare noul film să îi facă dreptate Larei Croft din jocuri? Sau, poate mai important, va putea Alicia Vikander să calce pe urmele Angelinei Jolie? Față în față cu creșterea popularității femeilor în roluri de acțiune și a importanței care se dă la momentul actual modelelor pozitive pentru fetele de toate vârstele, pasionate de mai mult decât a fi mame și soții, vom avea din nou o actriță care poartă push-up și are părul perfect aranjat după alergături prin păduri și târât pe (sub) pământ? Acestea au fost întrebările care m-au măcinat până am intrat în sala de cinema.
Filmele făcute după jocuri video au fost mereu un subiect sensibil. Asta pentru că majoritatea lor nu au ieșit prea bine, cele mai recente exemple fiind World of Warcraft și Assassins’s Creed (amândouă în 2016). Explicația este foarte simplă: jocurile video își găsesc farmecul în faptul că jucătorii nu sunt doar niște privitori pasivi. Ei ocupă cel mai important rol posibil, ei iau deciziile. E greu de tradus acest lucru pe marile ecrane.
Privând oamenii de cea mai importantă parte a unui joc video, participarea activă, va mai fi povestea la fel de atractivă? Prin noul Tomb Raider, Hollywood-ul a dat în sfârșit lovitura. Adăugând o parte emoțională prin relația tată-fiică prezentată, a echilibrat un pic balanța în favoarea cinematografiei, fără ca produsul final să se simtă distant sau nerealist.
Lara Croft (Alicia Vikander) este fiica omului de afaceri un pic excentric Richard Croft (Dominic West), care a dispărut cu 7 ani în urmă, pe când Lara era doar o adolescentă. Deși ea nu este la curent cu hobby-ul arheologic al tatălui ei, refuză să semneze actele ce l-ar declara pe acesta mort și i-ar permite ei să intre în posesia moștenirii sale. Preferă să lucreze un job mărunt și să trăiască la un nivel destul de scăzut financiar.
Situația se schimbă când tânăra intră în posesia arhivelor secrete ale tatălui ei, care îi dezvăluie atât adevărata pasiune a acestuia, cât și destinația ultimei sale călătorii. Lara este convinsă că a descoperit piesa lipsă din puzzle și că poate să demonstreze că Richard este în viață. Hotărâtă să-l aducă acasă, Lara pornește într-o călătorie pe urmele lui, dar, ceea ce nu știe, este că aventura o va îndruma pe un drum primejdios, nelipsit de insule periculoase, furtuni devastatoare, o împărăteasă blestemată și organizații secrete care este dispusă omoare pentru a o împiedica să descopere adevărul din spatele misterului.
Un alt lucru care mi se pare important de menționat este principalul antagonist al filmului, Mathias Vogel (Walton Goggins). Întotdeauna am considerat că orice film încadrat în acest gen este atât de bun pe cât îi permite personajul negativ, iar din acest punct de vedere… Goggins face o treabă excelentă. Da, Vogel nu este făcut pentru a fi un personaj bun și nimeni nu poate contesta natura intențiilor organizației pe care o servește. Însă scopul lui personal este unul cât se poate de uman și este greu să încerci să te pui în locul lui și să spui cu tărie cu tu ai fi făcut lucrurile altfel, dacă te-ai fi aflat în situația lui. Dar atât despre asta, nu vreau să stric nimănui experiența de a vedea cu proprii ochi (și probabil ochelari 3D) ceea ce se întâmplă.
Ritmul filmului este unul clasic pentru orice peliculă de acțiune, mai ales unul care dublează ca și o poveste de origine pentru o viitoare eroină.
La început avem timp să descoperim cine este această Lara Croft, împânzită de vignete din trecutul ei, care au ca scop atât stabilirea relației tată-fiică, cât și să amintească spectatorului de jocul final: găsirea insulei și a mormântului blestemat. Apoi, pe măsură ce înaintăm, ritmul e tot mai alert și mai alert, ca apoi, pe final să încetinească din nou, pregătind scena pentru următoarele ecranizări.
Per total, actorii joacă bine, iar povestea e credibilă (pe scara de-obicei-nerealistă a filmelor de acțiune). Cât despre asemănarea cu materialul-sursă, noul film se inspiră destul din jocuri pentru a le omagia pe acestea fără să pară forțat, continuând în același timp noua temă prezentă din 2013 încoace și anume faptul că Lara este mai mult decât sâni mari și inamici sugrumați cu coapsele.
Va fi noul Tomb Raider cel mai bun film de actiune al anului 2018? Probabil că nu. Dar asta nu îi diminuează poziția sau impactul și cu siguranță va lăsa o amintire plăcută. Și probabil o nevoie subită de a merge la sală. Așadar, vă las să (re)descoperiți singuri eroina copilăriei oricărui gamer și să ne vedem cu bine la jogging prin Herăstrău!
