Glass (2019) · Când Sarah Paulson confundă Glass cu American Horror Story

Poate să supraviețuiască un antagonist fără un erou? Poate să cucerească sau să distrugă lumea, să își transforme dorința de răzbunare în realitate, să își dovedească menirea, credința, teoria, să își învingă toți adversarii și să fie împlinit? Mulțumit? Fericit? În 2000, prin Indestructibilul/Unbreakable, Glass ne-a șocat prin dezinvoltura cu care și-a recunoscut păcatele, prin viziunea lui asupra Binelui și a Răului, asupra limitelor pe care suntem dispuși să le depășim pentru a ne confirma un adevăr aparent imposibil de demonstrat, dar care merită orice sacrificiu. Oricâte sacrificii.

David Dunn (Bruce Willis) a avut puterea să-l părăsească pe Glass, mult prea îngrozit pentru a-și folosi forța împotriva lui, însă eu mi-am dorit să-l lovească. Să-l facă să sufere. Nu voiam să-i ascult teoriile și explicațiile, motivele pentru care a decis că niciun preț nu este prea mare dacă la final primești toate răspunsurile râvnite.

Indestructibilul/Unbreakable a fost un experiment interesant și ne-a prezentat o abordare diferită în ceea ce privește felul în care sunt văzuți, înțeleși, respectiv portretizați, personajele din benzi(le) desenate, o predilecție aparte având antiteza dintre erou și antagonist sau dintre cel puternic și cel slab.

Din păcate, 90% din timp mi-am dorit să dau skip și să ajung cât mai repede la deznodământ. Față de majoritatea filmelor și a serialelor DC și Marvel, unde atenția ne este distrasă de efecte vizuale, acțiune, conspirații, lupte, zeci de personaje și, dacă avem și puțin noroc, un scenariu bun, prima parte a trilogiei lui M. Night Shyamalan seamănă cu un documentar sau un studiu de caz, actorii având foarte puțini ași în mânecă pentru a ne convinge să fim de partea lor și să nu oprim filmul după prima jumătate de oră.

De ce să mint: finalul a făcut diferența, mai exact discursul susținut de Mr. Glass, față de care vei avea întotdeauna sentimente contradictorii. Am fost entuziasmată când am aflat că ultimul film al trilogiei îi „va purta” numele. Știam că (ne) pregătește un plan malefic, diabolic, că va dori să-i provoace pe David Dunn și pe Bestie, că își va continua demonstrațiile și că își va apăra teoriile cu calm și pasiune, încântat de realizările sale.

Performanța lui Samuel L. Jackson stagnează. Da, a jucat extraordinar, însă evoluția/diferența este infimă și scenariul nu a fost de partea sa. Oare producătorii au uitat că Mr. Glass este un geniu și că îi manipulează pe toți? Că ei sunt pionii, iar el este păpușarul? Mi-am dorit atât de mult să aibă un adversar pe măsură, să-și găsească un egal, să-l văd în dificultate, constrâns să recurgă și la ultimele sale resurse pentru a câștiga, doar pentru a urmări cum fiecare oportunitate aproape că îi este oferită pe o tavă de argint, iar obstacolele eliminate pe parcurs.

Nu, nu procedezi așa. Nu-i ușurezi „calea”, nu-i susții viziunea, cu atât mai mult când James McAvoy are 24 de atuuri la îndemână și se află la (doar) o celulă distanță. Pe David Dunn aleg să îl ignor și să nu-l includ în „ecuație”, fiindcă niciodată nu mi-a păsat de el (și nu este un rival demn pentru Glass). Îi înțeleg rolul și menirea, dar dacă nici măcar pe Bruce Willis nu-l interesează ce se întâmplă cu personajul său, lipsit de inițiativă și mereu susținut sau împins de cei din jur, eu ce ar trebui să simt față de un justițiar cu intenții nobile, care încearcă să-i protejeze pe cei nevinovați, veșnic plictisit, sictirit, obosit sau adormit? Nici măcar pedepsirea celor răi nu îi aduce un (scurt) moment de bucurie.

Revenind la Bestie, ai un psihopat cu 24 de personalități. Potențial imens, dar ne amăgești cu alianțe și posibilitatea unei revolte, cu lupta pentru lumină, pentru cine are dreptul să preia controlul, „să ajungă în față”, și cine trebuie anihilat pentru ca Bestia să dispară, fără să declanșezi un conflict interior îndelung așteptat. Tatonezi terenul, vrei să riști, dar ceva se întâmplă pe parcurs și schimbi ideea originală pentru a nu declanșa noi controverse. De ce? De ce alegi calea sigură și previzibilă? Sau mai există ceva/cineva de care nu știm?

Filmele lui M. Night Shyamalan nu sunt comerciale/blockbustere și nu merg pe rețeta clasică mult-îndrăgită de Hollywood. Puteau să profite din plin de acest aspect, să dezvolte cele două plot twist-uri din ultimele zece minute (au fost bune, nu am nimic de reproșat la acest capitol), în loc să îi închidă pe David Dunn, Elijah Price și Kevin Wendell Crum într-un spital de psihiatrie unde rolul păpușarului este preluat de Dr. Ellie Staple (Sarah Paulson).

Glass a fost ca un sezon din American Horror Story (și nu mă refer la primele două, când mureai de nerăbdare să vezi ce se întâmplă mai departe și strigai „OMG!” de câteva ori pe episod). Un scenariu promițător, o distribuție puternică, suspans, mister și incertitudine. Nu știi ce se întâmplă, la ce să te aștepți și în cine să ai încredere. Cam așa au decurs primele 30-40 de minute din Glass, până când s-a transformat într-un film de acțiune (adio, cadre fixe!) și un plan de evadare. Nu voiam să mă uit la American Horror Story. Nici măcar la Prison Break. M-aș fi mulțumit cu un decor minimalist, o sală cu trei scaune și un joc psihologic lipsit de reguli între Dunn, Glass și Crum.

Aproape că îți face plăcere să o urăști pe Sarah Paulson, atât de mult te enervează Dr. Ellie Staple. Prea calmă. Prea sigură pe ea. Și mult prea dornică să-i ajute, având foarte puțin timp la dispoziție, mai exact trei zile pentru a-i convinge că nu sunt eroi și antagoniști, că nu au superputeri și că toți suferă de o tulburare psihică rară, „mulțumită” căreia trăiesc cu iluzia că sunt eroi de benzi desenate. Partea neașteptat de amuzantă? Are dovezi. Și reușește să strecoare o sămânță de îndoială chiar și în cei devotați Bestiei.

Ca sidenote, știați că Sarah Paulson a acceptat să joace în Glass fără să citească scenariul, chiar dacă rolul ei a fost scris inițial pentru un bărbat? Atât de mult și-a dorit să lucreze cu M. Night Shyamalan.

James McAvoy a fost excepțional în Split (2016). Nimic nu s-a schimbat în Glass, cu o singură („mică”) diferență: Bestia apare mult prea des. Dacă în urmă cu câțiva ani te înspăimânta simpla sa pomenire, acum te plictisești când McAvoy începe să se dezbrace și creatura își câștigă again and again libertatea. Este uimitor cum actorul scoțian reușește să treacă în câteva minute prin atât de multe personalități, să își schimbe postura, mimica și inflexiunile vocii până în punctul în care ești tentat să te lipești cu spatele de scaun și să îți ferești privirea, conștient(ă) de cât de tulburător, anormal și greșit este ceea ce vezi. Greșit de fascinant.

Fiecare prizonier are un aliat, însă unul singur îți atrage atenția: Casey Cooke (Anya Taylor-Joy), „prietena” Bestiei. A cruțat-o în Split și i-a oferit libertatea. Așa cum este și normal, te-ai aștepta la resentimente și ură, nu la înțelegere și sprijin. Îi unește abuzul, iar sindromul Stockholm pare să pândească din umbră. Cum ar putea să-l ierte după toate lucrurile pe care le-a îndurat? Când știe cât de multe a făcut? Cât de multe fete a ucis? Oare Casey îl joacă pe degete, încearcă să-l distrugă?

Când se apropie de el și îl atinge, când îl forțează să o privească și îi vorbește cu blândețe, cauți cu un indiciu și o explicație. Te străduiești să deslușești versurile de pe fundal și emiți până și o teorie nebună când citești ce scrie pe X (nu vă ajut, fiți atenți la scene), de parcă îți dorești ceva rău și toxic, nu un clișeu și calea directă, lipsită de suspans.

Culorile alese de Shyamalan le oferă personajelor un background simbolic; sunt esențiale în definirea lor ca oameni și pictează o confruntare certă, de neevitat, prin care se va decide cine are dreptate și cine trebuie să fie sacrificat pentru menținerea unui echilibru. Mov, o culoare regală, pentru Mr. Glass, care se consideră important și de neînlocuit. Verde pentru justițiarul Dunn, o culoare ce simbolizează evoluția, speranța și siguranța. Ocru pentru Bestie, o culoare asociată cu ceremonii religioase hinduse și budiste, în condițiile în care creatura este portretizată ca un evanghelist, un predicator ce vrea să îi salveze pe the broken ones.

Glass nu este un film lipsit de surprize sau mister. Nici pe departe. Ți se face pielea de găină când Glass și Bestia au oportunitatea să-și testeze adversarul și să-și pună în balanță demonii. C(h)arisma lui Jackson, ferocitatea lui McAvoy și încrederea lui Paulson te țin în priză până la bătălia finală, când realizezi că aici li se decide soarta, că nu mai există o continuare și că nicio personalitate nu te poate proteja de lumină, nu atunci când este divulgat un secret din trecut. În caz că ai uitat, totul a început acum 19 ani, cu un accident feroviar…