Lewis Barnavelt, un băiat de vreo zece ani, orfan, merge să locuiască în orășelul New Zebedee, la unchiul său Jonathan Barnavelt, într-o casă din ai cărei pereți se aude un ticăit ciudat. Unchiul și prietena sa cea mai bună, Florence Zimmermann, se poartă minunat cu Lewis, făcând, cu ajutorul magiei, un periplu prin istoria marilor bătălii navale de care Lewis e peste măsură de pasionat.
Un singur lucru îi interzice Jonathan lui Lewis, și anume să dea iama în rafturile pe care își ține tratatele de magie, dar, pentru a-și impresiona un prieten, băiatul ignoră această rugăminte și învață o vrajă prin care îi poate învia pe cei morți. Pe negândite, Lewis dezlănțuie furia unei perechi de vrăjitori malefici care doresc să aducă sfârșitul lumii.
Goodreads: 3.91
„Nu muri înainte să apuc și eu să te cunosc!”
TIC-TAC. TIC-TAC. TIC-TAC. Nu, nu e vremea să te trezești. Adevărul este că nu știu când te-ai decis să citești articolul, însă, indiferent de circumstanțe, sper că nu ești înconjurat(ă) de ceasuri cu pendul de torsiune, cadrane solare, lumânări gradate și clepsidre. Dacă ai avut ghinionul să te întâlnești (deja) cu excentricul Jonathan Barnavelt, probabil ai descoperit că orașul New Zebedee este atipic și ciudat, predispus la scenarii de groază sau la confruntarea „clasică” dintre Bine și Rău.
Nu te ajută conacul „primitor”, unde ticăitul răsună până în miez de noapte, orele de sport de la școala cea nouă, misterul ce vibrează sub podea și din spatele pereților, sufocați de ceasuri, mici instrumente de tortură ce ți se strecoară sub piele, tic-tac, tic-tac, tic-tac, până când nu ai de ales și te acomodezi, altfel ești expediat la azilul de nebuni (a doua variantă în cazul meu).
Îmi place conacul unchiului Jonathan: camere spațioase cu tavan înalt, o bibliotecă impresionantă, cu mii de cărți și câteva papirusuri prăfuite, șeminee în fiecare încăpere (baia nu este o excepție), cabinete, saloane și debarale de explorat. Aș putea să îmi petrec câteva seri pe săptămână la masa de poker, unde am provizii infinite de biscuiți și ciocolată caldă, să privesc cum cărțile de joc se schimbă atunci când pierd, atinse de o minte invizibilă și de o înțelegere mută pentru pierderea suferită. Ah, da, îmi cer scuze; pentru o clipă, am uitat să mă prezint: sunt Lewis Barnavelt, am zece ani, sunt orfan și nu am niciun prieten.
„- Am un presentiment, spuse el, simt că ceva nu este în regulă.”
Dacă ignorăm aceste stereotipuri din literatura pentru copii (mă bucur că acum sunt pe cale de dispariție), rămânem cu un roman ce ar fi putut să fie scenariu de film, o poveste plictisitoare și previzibilă, personaje de carton, un backstory de umplutură (doar ca să fie), nicio regulă/limită în ceea ce privește magia (accepți că există și cam atât), un villain care își anunță cu nepăsare prezența, de parcă vrea să te atragă într-o capcană (ding-dong), și un protagonist impulsiv, exagerat de naiv și de credul, care este dispus să facă orice pentru a-l impresiona pe cel mai popular băiat din școală, „prietenul” ce îl abandonează cu prima ocazie ivită.
După atât de multe romane deprimante, ultimul fiind Sub un cer sângeriu, primit luna trecută de la Libris, am simțit nevoia de o schimbare, de o lectură relaxantă, potrivită pentru un weekend leneș, petrecut sub o pătură subțire, înconjurată de pisici, ceai, budincă de ciocolată și muzică instrumentală. Scenariul a fost perfect și planificat din timp, dar John Bellaris nu a vrut să îmi distragă atenția cu Misterul ceasului din perete.
Am vrut atât de mult să îmi pese de Lewis, să mă atașez de Jonathan și de excentrica Florence (Violet) Zimmermann, să fiu vrăjită de atmosferă, dar stilul autorului mi-a ucis toate așteptările după primele capitole. E dureros, însă nu mă interesează ce se întâmplă mai departe cu personajele. Nu există un cliffhanger, nici măcar un indiciu, cât de mic, care ar putea să mă ademenească din nou în New Zebedee.
În plus, magia trebuie să fie vie, palpabilă și imposibil de controlat. Trebuie să-l seducă pe cititor, să-l ademenească între coperte și să-l elibereze abia la final, când îi reamintește că acesta a fost doar primul test, prima aventură în care a avut nevoie de energia și devotamentul său. În Misterul ceasului din perete, magia se bazează pe noroc, improvizație și disimulare. Lipsește haosul. Lipsește pericolul. Lipsește misterul, iar cuvântul APARE în titlu!
Lewis Barnavelt nu știe ce îl așteaptă când autocarul îl abandonează în New Zebedee. Poate că șocul și vârsta fragedă sunt de vină, însă abia dacă s-a gândit la părinții săi. Sunt câteva indicii care ne dau de înțeles că nu era foarte apropiat de tatăl său, dar cum poate să fie atât de rece, atât de calm, în cele trei săptămâni pe care le are la dispoziție pentru a se obișnui cu noua sa viață înainte de începerea școlii? Chiar nu îi e dor de fosta casă? De lucrurile sale? DE PĂRINȚI?
Bineînțeles, cum era de așteptat, fiind supraponderal și (teoretic) isteț, este o țintă pentru glume și răutăți copilărești. Nu are parte de niciun sprijin, de un coleg care să-l ajute sau să-l îndrume, de un profesor înțelegător sau binevoitor; apoi îl cunoaște pe Tarby, care nu ar fi putut să fie mai prefăcut sau periculos nici dacă ar fi purtat zi de zi o mască de hienă. Partea cea mai rea? Lewis nu vorbește cu unchiul său despre problemele de la școală.
Superficialitatea poveștii se reflectă și în legăturile dintre personaje, relații ce se rezumă la amabilități, replici clișeice și situații puerile, pentru care voiam să renunț la roman (dar mi-am amintit că este scurt și că reading slump-ul a fost deja atins). Nu există afecțiune între nepot și unchi, doar o acceptare rece, completată de câteva momente ce încearcă să mă convingă că nu am dreptate și că dragostea este vizibilă, singura problemă fiind dioptriile mele, mult prea mici pentru a observa sentimentele dintre cei doi.
Și dacă tot am ajuns la legături și sentimente, relația platonică dintre Jonathan Barnavelt și Florence Zimmermann este singura în care John Bellairs a investit. Mi-a fost greu să nu zâmbesc la schimburile de porecle, Mototolule-Babornițo, Creațo-Grasule, avându-i în minte pe Cate Blanchett și Jack Black. Contrastul dintre cei doi este izbitor (mă refer atât la personaje, cât și la actori, care m-au ajutat să economisesc resurse prețioase de imaginație) și formează o echipă haioasă. Din păcate, câteva dispute amicale nu sunt suficiente pentru a le oferi o personalitate complexă și un rol bine delimitat în poveste, implicit în serie.
Atmosfera gotică a anilor ’40 este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Antagonistul, dacă poate să fie numit așa, apare în poveste doar pentru că este împins cu forța în acțiune, obligat să își finalizeze planul malefic și să ne mărturisească misterul rolul ceasului din perete (don’t hold your breath for something amazing).
Ironia supremă? Am văzut ecranizarea și încă nu mă pot decide care este mai rău/prost/slab, filmul sau romanul. Primele 30-40 de minute m-au captivat și am fost (chiar) încântată de schimbările dintre materialul sursă și viziunea cinematografică a lui Eli Roth, apoi potențialul a fost masacrat fără milă, la fel ca și mintea mea, care se tot întreba de ce Blanchett a acceptat să joace într-o astfel de producție (trebuia să am așteptări minime, doar Roth a fost implicat în franciza Hostel).
Misterul ceasului din perete este alegerea ideală dacă ești în căutarea unui reading slump de scurtă durată. Poți participa la o seară de poker alături de Lewis, Jonathan și Florence, să mănânci toți biscuiții și să savurezi câteva căni cu ciocolată caldă, însă tic-tac-ul îndelungat nu este benefic și poate provoca daune grave cititorilor experimentați (și nu numai).
