Toate florile Parisului, de Sarah Jio

Pe 11 februarie, în colecția Blue Moon a Editurii Litera, urmează să apară romanul Toate florile Parisului, de Sarah Jio. Traducere și note de Mihaela Magdalena Dumitru.

Destinul a două femei este conectat peste timp de orașul Paris, de un teanc de scrisori misterioase și de secrete șocante, care acoperă perioada de la al Doilea Război Mondial până în ziua de astăzi. Caroline se trezește într-un spital din Paris, dar nu-și aduce aminte nimic despre viața ei. Află însă că, în ultimii ani, a dus o viață tristă și retrasă într-un apartament uriaș de pe rue Cler. Prietenia cu bucătarul-șef al unui restaurant din vecinătate îi abate atenția de la trecutul învăluit în ceață și, la un moment dat, descoperă un mister care datează de câteva zeci de ani.

În Parisul aflat sub ocupație nazistă, o tânără văduvă pe nume Céline încearcă să-și construiască o viață nouă alături de fiica și tatăl ei, proprietarul unei florării. Dar un ofițer neamț lipsit de scrupule îi descoperă sângele evreiesc și Céline este obligată să joace un joc deosebit de periculos ca să poată salva persoana pe care o iubește cel mai mult pe lume: fiica ei.

„O poveste realistă, captivantă, despre două femei pe care le despart câteva decenii, dar care găsesc puterea și calea de a triumfa asupra întunericului care le amenință viețile.“ – Debbie Macomber, autoarea seriei Cedar Cove

„Sarah Jio țese trecutul și prezentul într-un roman care se citește pe nerăsuflate, despre dragoste, recunoștință și iertare. N-am putut să las cartea din mână!“ – Christina Baker Kline

SARAH JIO este autoarea a 9 bestselleruri internaționale, cu vânzări de milioane de exemplare. Cărțile ei au fost traduse în peste 25 de limbi și au ajuns pe primele locuri în topurile cititorilor din Norvegia, Polonia, Turcia și Rusia. În cariera ei de jurnalistă, a scris pentru publicații importante, cum ar fi The New York Times, Glamour, O, The Oprah Magazine sau Marie Claire și a apărut în show-uri de televiziune. Sarah are trei băieți și locuiește în Seattle.


Capitolul 1

CAROLINE

4 SEPTEMBRIE 2009

Paris, Franța

Cum a putut să facă așa ceva? Obrajii îmi ard când mă urc pe bicicletă și pedalez cu viteză pe rue Cler, pe lângă vânzătorii stradali cu tarabele pline cu vinete purpurii, lucioase și buchete de flori, bujori roz și floarea‑soarelui aurie stând în poziție de drepți în găleți ordonate, pe lângă Café du Monde, unde mă duc uneori să beau o cafea, când sunt prea obosită să merg până la Bistro Jeanty, pe lângă o bătrânică ieșită la plimbare cu pudelul ei mic și alb. În ciuda soarelui care strălucește deasupra, femeia strânge în brațe cu pesimism o umbrelă închisă în husa ei, ca și cum cerurile ar putea să se deschidă în orice clipă și stihiile să se dezlănțuie cu furie.

Furie este ceea ce simt. Sunt furioasă. Era ultima persoană din lume pe care mă așteptam să o văd sau pe care aș fi vrut să o văd în dimineața aceasta. După tot ce s‑a întâmplat, n‑are nici măcar decența de a‑mi respecta dorințele? I‑am spus că nu vreau să îl văd, nici acum, nici… niciodată. Și totuși, apare aici, tocmai la Café du Monde, zâmbindu‑mi de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat, de parcă…

Încerc să îmi rețin lacrimile, clipind, atentă să îmi recapăt stăpânirea de sine, așa cum nu am reușit aseară, când am aruncat șervetul, am țipat la el și am ieșit nervoasă. O pariziancă, spre deosebire de mine, nu și‑ar pierde niciodată cumpătul astfel.

Deși mai am de lucru în această privință, nu mi‑ar fi deloc greu să trec drept franțuzoaică, cel puțin de la distanță. Am înfățișarea oarecum potrivită. Eșarfa legată nu foarte strâns în jurul gâtului. Merg pe bicicletă în rochie. Părul blond pieptănat în sus, într‑un coc. Fără cască de protecție – evident. Mi‑a luat trei ani să încep să stăpânesc limba (cu accent pe „să încep“), dar mi‑ar lua o viață să vorbesc franceza fluent.

Dar ce mai contează toate acestea acum? În timp, Parisul a devenit ascunzătoarea mea, coconul meu, calea mea de evadare din suferința trecutului. Clipesc ca să‑mi opresc lacrimile. Și acum? Chiar crede că se poate întoarce pur și simplu, așteptându‑se ca eu să mă comport ca și cum nimic nu s‑a întâmplat? Că totul va reveni la normal ca prin minune?

Mă cutremur, uitându‑mă peste umăr ca să mă asigur că nu mă urmărește. După câte văd, nu vine după mine, așa că pedalez mai repede cotind după următorul colț, unde îmi atrage privirile un bărbat îmbrăcat într‑o jachetă din piele, care zâmbește ca și cum ne‑am mai întâlnit. Nu îl cunosc. Este un eufemism să spui că francezii sunt foarte îndrăzneți. Adevărul este că după ei, lumea întreagă și mai ales femeile trebuie să se considere norocoase și onorate de prezența lor atrăgătoare, de șarmul și inteligența lor.

Abia am încercat cu un deget marea întâlnirilor romantice cu francezi, iar experiența nu a fost grozavă. A fost o cină cu un frizer de lux, care nu se abținea să își tot verifice aspectul în oglinda din spatele meu; un prânz cu artistul care mi‑a sugerat să mergem în apartamentul lui pentru a discuta despre ultima lui pictură, care, întâmplarea face, atârna deasupra patului; iar apoi profesorul care mi‑a dat întâlnire săptămâna trecută… dar nu am găsit puterea de a‑l suna înapoi.

Oftez și pedalez mai departe. Nu sunt nici americancă, nici pariziancă. De fapt, zilele acestea nu simt că am vreo identitate. Nu aparțin nici unei țări, nici unei persoane. Liberă de orice atașament, sunt doar o stafie, plutind prin viață.

Trec de rue de Seine, coborând în zigzag un deal flancat de felinare stradale, lăsând în spate grandoarea orașului, cu rochia bleu fluturându‑mi în vânt și lacrimile adunându‑mi‑se în ochi și încețoșând imaginea străzii înguste din josul pantei. Clipesc o dată, ștergându‑mi o lacrimă, iar imaginea caldarâmului se limpezește. Ochii mi se fixează pe un cuplu de bătrâni care înaintează pe trotuar, în față. Sunt la fel ca orice alt cuplu de francezi, presupun, adorabili într‑un fel caracteristic, pe care ei nu îl percep. El, într‑o jachetă sport (în ciuda celor treizeci de grade și a umidității), iar ea cu o rochie cu pătrățele, probabil aflată în dulapul ei din după‑amiaza aceea în care a văzut‑o în vitrina unui butic cu haine practice de pe Champs‑Élysées, în 1953. Femeia duce un coș plin cu comori găsite la piață (remarc dovleceii). El duce o baghetă și nimic altceva, ca pe o pușcă din perioada celui de‑al Doilea Război Mondial, ținută pe umăr cu supunere, dar și cu o abia detectabilă și șarmantă urmă de iritare.

Gândurile îmi revin la schimbul de replici de la cafenea și mă înfurii din nou. Aud în minte vocea lui moale, dulce, rugătoare. Am fost prea dură cu el? Nu. Nu. Poate? Nu! Într‑o altă viață, am fi putut petrece această seară cuibăriți la o masă dintr‑un colț al unei cafenele, bând un Bordeaux bun, ascultându‑l pe Chet Baker, discutând despre călătorii ipotetice pe insulele grecești sau despre construcția unei sere în curtea din spatele casei, unde am analiza beneficiile cultivării unui lămâi (sau avocado?) într‑un ghiveci și am sta sub o boltă de bougainvillea, ca aceea plantată de mama mea în anul în care am împlinit unsprezece ani, înainte ca tata să plece. Jazz. Santorini. Lămâi. Detalii frumoase, tandre, care nu mai contează. Cel puțin nu în această viață. Capitolul acela s‑a încheiat. Cartea întreagă s‑a terminat.

Cum aș putea să îl iert? Cum aș putea să îl iert vreodată…

– Iertarea este un dar, mi‑a spus un terapeut la care am mers pentru câteva ședințe, atât pentru cel care o primește, cât și pentru tine însuți.

Dar nimeni nu poate oferi un dar câtă vreme nu este pregătit să o facă.

Închid ochii o clipă, apoi îi deschid, decisă. Nu sunt pregătită acum și mă îndoiesc că voi fi vreodată. Pedalez mai departe, mai repede, cu hotărâre. Suferința trecutului reînvie deodată, ascuțită și amară. Ustură, ca o felie de lămâie pusă peste o rană.

Îmi șterg o altă lacrimă în timp ce un camion apărut de nici unde gonește spre mine. Mă inundă un val de adrenalină, așa cum se întâmplă atunci când îți pierzi concentrarea la volan și apoi eviți în ultima clipă o mașină care vine din direcție opusă, un stâlp de iluminat sau un om care își plimbă câinele. Virez bicicleta spre dreapta, atentă să evit o mamă și pe fetița ei, care înaintează în direcția mea, pe stânga. Fetița pare că nu are mai mult de doi ani. Simt cum îmi crește inima. Soarele este strălucitor, orbitor și se strecoară prin părul ei blond, de culoarea nisipului.

Mijesc ochii, încercând să îmi croiesc drum pe străduța îngustă, iar inima îmi bate din ce în ce mai repede. Șoferul camionului nu pare să mă vadă.

– Stop! îi strig eu. Arrêtez!

Încleștez mâinile pe ghidon, pun frână, dar frânele cedează. Strada este abruptă și îngustă, prea îngustă, iar acum gonesc la vale cu o viteză crescândă. Șoferul camionului este atent la o țigară, întorcându‑se într‑o parte și în cealaltă și în același timp cârmuind camionul pe străduțele acoperite cu piatră cubică. Țip din nou, dar nu pare să mă audă. Mă trece un val de panică, groasă și copleșitoare. Am două variante: să virez la stânga și să intru cu bicicleta în mamă și fetița ei, sau la dreapta și să mă izbesc de camion.

O iau la dreapta.

Capitolul 2

CÉLINE

4 SEPTEMBRIE 1943

Paris, Franța

– Vine toamna, spune papa, aruncând o privire pe fereastra micii noastre florării de pe rue Cler.

În ciuda cerului albastru de deasupra capetelor noastre, în ochii lui sunt nori de furtună.

– Of, papa, spun eu prin ușa deschisă, netezindu‑mi șorțul înainte de a mătura câteva petale de trandafiri rătăcite, căzute pe caldarâmul din fața magazinului.

Întotdeauna îmi este milă de petalele căzute, oricât de năroadă aș părea. Sunt ca niște rățuște pierdute de mămica lor.

– Este abia începutul lui septembrie, papa al meu atât de pesimist.

Îi zâmbesc ștrengărește.

– A fost cea mai frumoasă vară; nu ne putem bucura de ea cât mai durează?

– Frumoasă?

Papa își ridică brațele în aer în felul acela dramatic pe care toți francezii de peste șaizeci de ani îl stăpânesc la perfecție. Mi‑am spus întotdeauna că există probabil o veche lege care prevede că, dacă ești un bărbat în vârstă, ai dreptul irevocabil de a fi morocănos, arțăgos și dezagreabil oricând și oriunde dorești. Papa își exersează cu siguranță acest drept și de aceea îl iubesc și mai mult. Morocănos sau nu, are totuși cea mai bună inimă dintre toți francezii pe care îi cunosc.

– Orașul nostru este ocupat de soldați naziști, iar tu numești această vară… frumoasă?

Clatină din cap, reîntorcându‑și atenția către un aranjament complicat pe lângă care s‑a fâțâit toată ziua, un aranjament pentru Madame Jeanty, una dintre clientele noastre cele mai pretențioase. Este o femeie care dă tonul în modă, patroana unuia dintre cele mai căutate restaurante din oraș, Bistro Jeanty, și ne recomandă multor clienți, în special noilor intrați în înalta societate care își doresc ca sufrageriile lor să arate la fel de somptuoase ca ale ei. De aceea, eu și papa știm că nu putem risca să o pierdem de clientă, iar cererile ei trebuie respectate mereu, indiferent cât de ridicole ar fi, sau cât de târziu (sau devreme) sunt plasate comenzile. Nu prea multă verdeață, dar nici prea puțină. Numai trandafiri tăiați în dimineața acelei zile. Niciodată bujori, ci numai floarea miresei. Și pentru numele tuturor sfinților, fără ferigi! Nici urmă de ele. Am făcut această greșeală într‑un aranjament în urmă cu trei ani și să zicem doar că nu se va repeta niciodată.

Ciudat cât de diferiți pot fi copiii și părinții. Fiul ei, Luc, de pildă, nu seamănă deloc cu ea. Ne știm din școala gimnazială și l‑am apreciat mereu. Luăm cina împreună în fiecare săptămână la Bistro Jeanty și am prețuit întotdeauna prietenia noastră, mai ales în timpul acestei ocupații nenorocite. În alte condiții, eu și Luc am fi putut fi iubiți. Dacă lumea nu s‑ar afla în război, dacă viețile noastre ar fi luat‑o pe alt drum. M‑am gândit la asta de multe ori, desigur, și știu că s‑a gândit și el. Cartea noastră rămâne o poveste complicată și nici unul dintre noi, se pare, nu îi cunoaște sfârșitul.

Oftez. Cine are vreme să se gândească la asemenea lucruri acum, când sunt atâtea în joc? Unii dintre prietenii noștri și‑au pierdut afacerile, alții au fost bătuți la colț de stradă. Și totuși, până acum, mica noastră familie a reușit să evite orice daune personale și financiare majore, iar pentru acest lucru sunt recunoscătoare în fiecare zi. Îmi place să cred (să mă prefac?) că suntem imuni la rău, că acest război ar putea veni și trece, iar noi am rămâne mica familie alcătuită din trei persoane: papa, eu și fetița mea, Cosi. Cât timp urlă vântul, vom reuși să stăm liniștiți în ochiul furtunii.

Dar nu sunt neghioabă. Avem motive de îngrijorare, multe. Dar precauția este altceva decât paranoia și refuz să mă las condusă de teamă. În definitiv, suntem cetățeni francezi și avem actele doveditoare. Chiar dacă mama lui papa era pe jumătate evreică, ea a murit cu mult timp în urmă, într‑un sătuc din Normandia, la mulți kilometri de aici. Fără să îi fie rușine de obârșia lui, papa nu s‑a lăsat însă definit de ea. Tatăl lui era catolic, iar mama lui s‑a convertit. După câte știu eu, nimeni nu cunoaște originea tatălui meu și nu îi poate stabili descendența. În plus, nemților le place magazinul nostru și se opresc la noi pentru a cumpăra buchete speciale pentru soții sau amante, sau vreo franțuzoaică frumușică pe care speră să o cucerească. Nu vom păți nimic. Nici unul dintre noi.

Clopoțeii de la ușă zornăie când apare Luc. Mă sărută pe obraz, apoi îi strânge mâna lui papa.

– Ce faci aici? întreb eu, cu un zâmbet.

El scoate un grepfrut roz, perfect, din buzunarul hainei.

– Uite ce am găsit la piață.

Ochii mi se aprind.

– Luc, vorbești serios?

El confirmă cu o mișcare a capului.

– M‑am gândit eu că o să îți placă.

– Nu am mai văzut un grepfrut de când…

Clopoțeii de la intrare zornăie din nou, de data aceasta anunțând sosirea lui Madame Bernard, care se apropie de tejghea într‑un suflet.

– Am nevoie de patru duzini de crini, îi spune ea lui papa, cu răsuflarea tăiată. Am invitat mâine-seară pe câțiva dintre cei mai importanți oameni din Paris.

Papa se încruntă. Știe la fel de bine ca mine că sunt greu de găsit crinii, dacă nu chiar imposibil.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Fata care s-a jucat cu focul (Millennium #2) · Stieg Larsson

„Nu există nevinovați. Există doar diferite grade de responsabilitate.” Comerț cu sex. Poliția Secretă. KGB și GRU. Poziția femeii în societate. Bărbați care urăsc femeile. Lisbeth Salander. Zala. Un singur nume, un secret de stat și o conspirație. Zala. Zala. Afacerea Wennerström a avut un imens succes, acesta fiind cap de afiș pe toate străzile din Suedia. Frauda comisă a fost demascată și contu...[Read More]

Fragment în avanpremieră: Ochii galbeni ai crocodililor, de Katherine Pancol

Un nou bestseller urmează să apară în colecția Blue Moon a Editurii Litera: Ochii galbeni ai crocodililor, de Katherine Pancol, un roman publicat în peste 30 de țări și cu peste 2 milioane de exemplare vândute. Traducere și note de Aurelia Ulici. Când soțul ei, veșnic șomer, o părăsește pentru a înființa, împreună cu amanta lui, o fermă de crocodili în Kenya, Joséphine Cortès se trezește dintr-oda...[Read More]

Editura Herg Benet la Gaudeamus 2018: Noutăți, lansări și evenimente

Editura Herg Benet va participa la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2018 din București, în perioada 14-18 noiembrie 2018, Pavilion Central RomExpo, stand 235, nivel 4.50 (primul inel de la intrarea principală). Noutăți: Refugiul de la Stillhouse Lake, de Rachel Caine Gina Royal este aparent definiția banalității: o gospodină timidă din Midwest, cu o căsnicie fericită și doi copii adorabili....[Read More]

Luminile nordului (Materiile Întunecate #1) · Philip Pullman

„Există o profeție ciudată despre acest copil: e destinată să aducă sfârșitul destinului.” Poate că vârsta este de vină, însă în ultimul an m-am ferit de romanele în care protagoniștii sunt copii. Și motivele nu sunt cele care se furișează acum în mintea ta, sigure de izbândă: totul este frumos și pașnic, binele învinge răul, iar eroii sunt atât de inteligenți și de perfecți, mereu optimiști și în...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader