Ce se întâmplă când Primul Fiu al Statelor Unite ale Americii se îndrăgostește de prințul de Wales?
Când mama lui a ajuns președinte, Alex Claremont-Diaz a devenit imediat echivalentul american al unui tânăr membru al familiei regale. Arătos, charismatic, genial – imaginea lui de milenial este o mină de aur pentru echipa de marketing a Casei Albe. Însă apare o problemă: Alex e la cuțite cu Henry, prințul adevărat de peste ocean. Iar când tabloidele intră în posesia unei fotografii în care Alex și Henry se ceartă, relațiile dintre SUA și Anglia se înrăutățesc.
Părinții, șefii de stat și toți ceilalți responsabili pun la cale un plan pentru a limita daunele: decid ca rivalii să cadă la pace. Deși la început este o prietenie falsă, cu momente numai bune de postat pe Instagram, aceasta devine mai profundă și mai periculoasă decât și-ar fi imaginat vreodată Alex și Henry. În curând, Alex intră într-o relație amoroasă secretă cu Henry cel deloc rigid, care ar putea să submineze campania prezidențială și să schimbe dramatic relațiile dintre cele două țări. Întrebarea e următoarea: poate dragostea să salveze lumea până la urmă? De unde găsim curajul și puterea de a fi oamenii care ne dorim să ajungem? Și cum putem să învățăm să le arătăm tuturor cum suntem de fapt?
Goodreads: 4.24
Suntem judecați pentru fiecare gură de aer care ne umple plămânii. După culoarea pielii, religie, orientare sexuală, educație, moștenire, gene, aspect și vocabular. După felul în care ne îmbrăcăm, mergem, mâncăm, râdem sau gesticulăm. Fiecare tic, indiferent cât de mic sau fugitiv, fie că este un zâmbet strâmb, care poate ascunde o dantură imperfectă, sau o șuviță încolăcită strâns în jurul degetului, semnul unui sentiment mult prea intens, o emoție încătușată undeva adânc înăuntrul nostru, este observat, analizat și folosit împotriva noastră. Iar dacă ești o persoană publică, așa cum sunt cei doi protagoniști din Roșu, alb și sânge albastru, aflată mereu în lumina reflectoarelor și urmărită 24/24, s-ar putea să-ți intri atât de bine în rol, încât vei ajunge să renunți la tot. Inclusiv la tine.
Citesc foarte rar NA-uri (New Adult). Din când în când, poate voi face o excepție în cazul unui roman fantasy, deși așteptările mele vor fi temperate, iar imaginația, ținută sub control. Mi se pare că există un șablon, un model fix, cu mici excepții. Povestea de dragoste, indiferent de trope și de forma geometrică preferată de autori (observ că triunghiurile sunt pe cale de dispariție, dar pătratele amoroase încep să prindă treptat contur, o tendință care mă înspăimântă), se desfășoară aproape de fiecare dată la fel. Se axează pe aceleași temeri, vicii sau probleme, majoritatea fiind tratate cu superficialitate sau miraculos rezolvate prin sex și discuții care ar trebui să fie profunde, naturale și sincere, dar sunt doar un amalgam de glume proaste, ironii și replici sarcastice, „condimentate” din belșug cu limbaj vulgar.
Roșu, alb și sânge albastru a fost o surpriză neașteptat de plăcută. Am început romanul cu o listă lungă de prejudecăți, așteptându-mă la o lectură ușoară, dintre cele pe care le etichetăm aproape involuntar ca fiind „de weekend” sau „de vacanță”, și am sfârșit prin a citi cartea în mai puțin de patru ore, având un singur gând la final: să mă strecor între coperte și să rămân acolo, alături de Cei Super Șase, un grup extravagant și exploziv, amuzant și memorabil, ce a reușit să găsească un echilibru prețios într-o lume care tânjește să descopere cele mai întunecate secrete ale membrilor săi. Dar, înainte de Cei Super Șase, a existat Trio-ul de la Casa Albă: Alex, June și Nora.
Eram sigură că o să fiu vrăjită de Henry, prințul de Wales (puteam să îi aud accentul britanic), dar Alex a fost cel care mi-a împărtășit toate secretele, aspirațiile și temerile sale. Alex a fost cel care mi-a amintit că am voie să greșesc și să fiu egoistă, că nu trebuie să mă supun regulilor și că am tot dreptul să mă dedic zi și noapte, trup, minte și suflet, unui vis care-mi reflectă personalitatea, spiritul și ambițiile.
„Dar Alex e băiatul de aur. Idolul, rebelul arătos cu o inimă de aur. Tipul care își trăiește viața fără efort, care îi face pe toți să râdă. Are cea mai ridicată cotă de popularitate dintre toți membrii familiei prezidențiale. Toată faza e că are un farmec universal.”
Fermecătorul Alex Claremont-Diaz, Primul Fiu al SUA, a fost cel care m-a sedus cu părul său ciufulit și acel surâs înșelător. Mi-a readus zâmbetul pe buze cu umorul lui acid și comentariile delicios de savuroase, aflate într-o veșnică antiteză și competiție cu gândurile atent controlate ale lui Henry, cel cu suflet de poet și inima (aparent) întemnițată în urma restricțiilor ce îi controlează fiecare aspect al vieții.
Știți acele momente când simțiți că nu mai puteți sau că v-ați pierdut motivația? Când totul pare monoton și lipsit de strălucire, de parcă trăim viața unui robot programat să execute, nu să și gândească? Toți trecem prin ele. Până și Alex. Sinceritatea lui te ia pe nepregătite, mai ales când îți spulberă pe rând prejudecățile. Pare că deține controlul, că nimic nu ar putea să-i tulbure încrederea în sine. E băiatul de aur, adorat, venerat și invidiat. Poate obține orice își dorește, fiindcă are lumea la picioare.
Ei bine, nu e chiar atât de simplu. Nu rostește cu glas tare cât de greu îi este să fie pe jumătate mexican, conștient la rândul său de stereotipuri și de felul în care este privit, cât de mult își dorește ca mama lui să aibă o cotă de popularitate ridicată de-a lungul alegerilor prezidențiale și, poate cel mai important, cât de mult râvnește să devină cel mai tânăr congresman din istoria SUA. Cariera politică pare să fie ceva îndoctrinat, imposibil de înlăturat din mintea sa, dar, odată ce ajungi să-l cunoști pe Alex, odată ce îl urmărești dedicându-și fiecare oră din zi și noapte pentru a-și transforma visele în realitate, simți flacăra ambiției sfârâind din nou și în sufletul tău. Poate că este o văpaie mică, timidă, rușinată de propria îndrăzneală, așteptând o adiere mai tăioasă care să-i dea imboldul necesar pentru a arde cu înverșunare, dar acela este momentul când refuzi să mai fii un robot și alegi să lupți pentru tine.
„Alegerea altcuiva nu schimbă cine ești tu.”
Revenind puțin la Trio-ul de la Casa Albă, care face furori în orice context, îl voi abandona temporar pe Alex pentru a vorbi despre cele două fete din umbră, întotdeauna dornice să-l tachineze pe Primul Fiu al SUA: Nora, cea care face glume nepotrivite pe Twitter, adoră serialele SF și participă la concursuri de cultură generală prin baruri, și June, sora lui Alex, jurnalista curajoasă de la Washington Post cu propria rubrică, cea care dă tonul în modă și are un har aparte când vine vorba să-și terorizeze – în mod jucăuș, desigur – frățiorul genial și înfricoșător de popular.
La prima vedere, pare că autoarea le folosește doar pentru a puncta evoluția lui Alex, însă Nora și June nu sunt nici pe departe personaje de umplutură, create doar cu scopul formării unui grup. Nora este o furtună imposibil de ținut în frâu, o tânără de o sinceritate aproape brutală, iar June își ascunde cu o nonșalanță surprinzătoare nesiguranța, dornică să urmeze un parcurs diferit, să își îndeplinească un vis propriu, nu unul care să depindă strict de alegerile prezidențiale și de așteptările publicului din partea unui milenial.
Iluzia nu este intangibilă; observi din timp fisurile, chiar și atunci când sunt tăinuite de gesturi și replici exersate în prealabil. Este dureros și nostalgic să constați că viețile personajelor sunt controlate de factori sociali, politici și economici, însă toate sentimentele contradictorii, toate acele emoții „rele”, tulburătoare, pe care eviți să le trăiești în cadrul unei lecturi, sunt numaidecât înlăturate când îți dai seama că prietenia este sinceră, autentică, iar iubirea, indiferent de natura sa, nu se supune regulilor și reprezintă mai mult o oază ascunsă, un fel de izvor nesecat, la care doar un număr redus de persoane pot avea acces. Probabil singurele care ar îndrăzni să plănuiesc un asasinat în fața unui președinte în funcție.
„Majoritatea lucrurilor sunt îngrozitoare în marea parte a timpului, dar tu ești bun.”
L-am uitat pe Henry, nu-i așa? Artistul. Visătorul. Sursa tuturor fanteziilor lui Alex. Prințul rece și rigid, distant și cumpătat, care-și joacă rolul cu o asemenea măiestrie, încât aproape nimeni nu surprinde acel licăr de tristețe umbrindu-i pe furiș ochii. Nu are voie să se îndrăgostească de Alex. Nu are voie să îl țină de mână și să-l sărute în public, să-i treacă o șuviță rebelă în spatele urechii și să zâmbească sincer în fața camerelor. Nu când știe ce îl așteaptă dacă secretul lor ar fi cunoscut.
Astfel, legătura dintre Alex și Henry este o înșiruire de întâlniri pe furiș, vorbe spuse la mânie sau în culmea extazului, glume cu multiple înțelesuri și provocări erotice, cireașa de pe tort fiind schimbul intens de e-mail-uri: am râs cu lacrimi doar citindu-le corespondența, imaginația lor năstrușnică, intimă, fiind primul semn că relația lor secretă începe să capete o latură mult mai profundă. Limbajul capătă de multe ori o tentă vulgară, însă, pe de altă parte, ar fi fost complet nepotrivit să-și țină în frâu replicile, cu atât mai mult când adoră să se provoace unul pe celălalt, parcă tentând soarta să-i prindă în flagrant și totul să fie out in the open. Până la urmă, Roșu, alb și sânge albastru este NA, nu YA.
Luând în calcul vârsta, responsabilitățile și experiențele lor, au fost momente când mi s-au părut neașteptat de imaturi, de parcă ar fi fost niște puști de 16 ani. Poate că le-a fost furată mult prea devreme copilăria, jocurile și micile bucurii specifice fiind înlocuite de cine formale, profesori privați și numeroase obligații, reguli și norme, care le-au monopolizat complet viața. Sunt nevoiți să râdă și să zâmbească la comandă. Să fie așa cum vor ceilalți, să devină un șablon în carne și oase. Și-au modelat personalitățile după așteptările unei lumi nepregătite să vadă doi tineri declarându-și iubirea, cu atât mai mult dacă sunt Primul Fiu al SUA și Prințul de Wales.
De ce? Pentru că judecăm. Pentru că judecăm și arătăm cu degetul și refuzăm să avem o minte deschisă. Afirmăm că suntem pregătiți pentru schimbare, dar conservatorismul continuă să aibă o voce răspicată. Iar apoi, când în cele din urmă acceptăm ceva diferit, ducem totul la extrem, fără să luăm în considerare consecințele. Nu reușim să găsim un echilibru, să acceptăm simultan mai multe opinii și să le oferim celor reticenți timp pentru a se acomoda.
În Roșu, alb și sânge albastru, legătura dintre Alex și Henry amenință să saboteze o campanie prezidențială, să schimbe regulile diplomației și să înrăutățească relațiile dintre SUA și Anglia. Vă las pe voi să descoperiți cine exagerează și care este deznodământul, însă mai am un singur lucru de menționat: pagina 315.
Mulțumesc pentru roman, Cartepedia!
