Vremuri grele la El Royale · Bad Times at the El Royale (2018)

Cronici Filme
9

Uimitor

9.9

User Avg

Vremuri grele la El Royale · Bad Times at the El Royale (2018)
Vremuri grele la El Royale · Bad Times at the El Royale (2018)

Şapte necunoscuţi, fiecare purtând un secret de care ar vrea să scape, se intersectează la hotelul El Royale, din Lake Tahoe. În cursul unei nopţi lungi şi complicate, fiecare îşi va avea şansa la izbăvire... sau totul se va duce de râpă.

Premiera în România: 12. 10. 2018

La granița dintre California și Nevada se află Hotelul El Royale. Aici îți vei lăsa bagajele pentru 140 de minute, timp în care vei avea oportunitatea să-i studiezi pe oaspeți și impostori, pe păcătoși și sfinți. Sunt șapte suflete rătăcite, ce îmbracă pe rând rolul de victimă și de judecător, mincinoși care își ascund trecutul și secretele în spatele unei măști (aparent) imposibil de înlăturat. Improvizația este asul din mânecă, atât pentru actori, cât și pentru scenariu: indiferent câte idei și teorii vei expune pe durata filmului, aparențele sunt înșelătoare și adevărul rămâne o enigmă până la final, ca într-un roman de Agatha Christie, când aștepți ca toate personajele să se (re)întâlnească pentru a afla cine sunt, ce vor și, cel mai important, de ce avem parte de Vremuri grele la El Royale.

Dacă ți-au plăcut Identity și The Hateful Eight, dacă te fascinează producțiile neo-noir sau nu îți amintești ultimul thriller bun, de calitate, care ți-a manipulat fără rușine așteptările, Drew Goddard ți-a pregătit una dintre cele mai intrigante surprize cinematografice din 2018.

Poate că ai avut tendința să eviți filmul sau să-l etichetezi din start drept o producție îndrăzneață, cu șanse mici de a se face remarcată, mai ales când concurează cu blockbustere sau viitoarele candidate la Oscar. Chiar dacă Vremuri grele la El Royale o să fie ignorat și „furat” de premii, sper să fie apreciat pentru cinematografia (absolut) spectaculoasă: cadre cu o dinamicitate aparte, în care elementele de decor sunt subtil schimbate pentru a desemna un „teritoriu” nou, fără a îndepărta lumina reflectoarelor de la personaje, o serie de arhetipuri false, ce se prăbușesc mai repede ca piesele de domino.

Într-o atmosferă apăsătoare, unde alternanța cromatică se îmbină cu un soundtrack ce omagiază anii ’60, ploaia devine simbolul izbăvirii, singura șansă pentru păcătoși de a se spăla de ispite și de a-și asuma greșelile. Subtextul social este subtil și păstrat în umbră, inflitrat în acțiune pentru a acoperi o avalanșă nesfârșită de minciuni. Scenariul îți oferă încă din primele minute exagerat de multe informații, însă majoritatea urmează să fie filtrate prin intermediul flashback-urilor, piesele lipsă din puzzle, și singurele momente în care îi vezi pe protagoniști în elementul lor, fără măști: nesiguri, circumspecți, nebuni, paranoici sau disperați.

În momentul în care își trec numele în registru, oaspeții de la El Royale își semnează condamnarea. Devin vizibili și începe cursa. Urmează schimbul de identități, dezvăluirile, sabotajul și șantajul. Furia naturii, furtuna ce îi împiedică să fugă sau îi obligă să ne împărtășească trecutul, este prezentată în antiteză cu liniștea și siguranța din spatele ușilor închise, unde fiecare încearcă să își ducă planul la îndeplinire.

„Surpriza”, atât pentru ei, cât și pentru public, este că sunt întotdeauna urmăriți. Hotelul este murdar și toxic, martorul unor evenimente de nedescris, trăite sumar de Miles Miller (Lewis Pullman), singurul reprezentant de la El Royale. Aparent, el se ocupă de tot și este omul-bun-la-toate. Problema? Întotdeauna întârzie sau lipsește, astfel permițându-le oaspeților săi o libertate de nedescris. Dispar limitele teritoriale și rasiale, iar credința nu mai este o monedă de schimb: devine un subiect obișnuit de discuție, fără tonalitatea sumbră cu care suntem obișnuiți.

Accepți această scenetă, fiindcă tu deja ai descoperit ce se întâmplă în fiecare cameră. Aștepți ca personajele să interacționeze, să se dea de gol și să renunțe la măști. Improvizația menționată mai devreme explodează după prima jumătate de oră, când fiecare își vede propriul interes și acționează din instinct, pentru a-și salva anonimatul sau a distruge dovezile ce l-ar putea incrimina. Unul singur încalcă această regulă și are un moment de slăbiciune, când empatia îl convinge să nu respecte ordinele primite și să salveze un suflet nevinovat, întemnițat pe nedrept. Ironia supremă este că mila este principalul declanșator de necazuri.

Scenele sunt retrăite și reinterpretate din prisma mai multor POV-uri (Point of View). Personajele ajung pe rând în lumina reflectoarelor și primesc o șansă de/la izbăvire, dar o resping, ezită sau refuză riscul. Nu pot să părăsească hotelul și formează alianțe fragile, clădite pe dispreț, teamă sau necesitate pentru a învinge un dușman comun. Vânătoarea este completă abia când și ultimul jucător își anunță prezența, cu o „intrare” exagerată, aproape festivă, ce nu reușește decât să sublinieze și mai mult nefericita situație în care „victimele” se află.

Îmi e greu să vorbesc despre personaje fără a menționa câteva detalii și, cum nu aș vrea să ofer (involunar) un spoiler, o să mă axez pe actori. Cynthia Erivo și Lewis Pullman reușesc să își abandoneze pe parcurs coechipierii și să îți câștige încrederea. Dacă Erivo m-a impresionat încă din primele minute, oaia rătăcită într-o haită de lupi, pe care ai tendința să o urci pe un piedestal pentru a o ține în siguranță, departe de pericole, Pullman își construiește personajul într-un ritm lent, fără să îți ofere prea multe indicii sau un motiv puternic pentru a-l suspecta de activități murdare. Echilibrul este distrus la final, iar șocul este cu atât mai mare când conștientizezi cât de periculos este cel pe care toți îl credeau „cel inocent”, incapabil să provoace rău celor din jur (bineînțeles că nu vorbesc de Pullman, de ce ți-aș oferi un avantaj?).

În timp ce Jeff Bridges și Jon Hamm par să fie aliații ideali și se străduiesc să îți distragă atenția printr-un zâmbet, o invitație la cină sau o detașare iluzorie, Dakota Johnson se strecoară la El Royale și ne arată că Anastasia Steele aparține trecutului. „Femeia fatală” te provoacă încă de când își trece numele în registru și refuză să își coboare privirea când își dă seama că este studiată. E atât de nepăsătoare, atât de sigură pe ea și de pierdută în propriile planuri, încât uită cât de multă atenție atrage prin ignorarea „clișeului”: de data aceasta, „femeia fatală” nu vrea să fie complimentată și dorită. De data aceasta, vrea să fie singură, respinsă și izolată. În contrast cu Dakota este Cailee Spaeny, femeia-copil, tânăra naivă, pură și inocentă, atrasă de bunăvoie într-o rețea de intrigi ce îi vor decide soarta de la primele picături de ploaie. Fii cu ochii pe ea și nu lăsa ochii de căprioară să te subjuge: are și ea câteva atuuri de jucat, însă suficient timp la dispoziție cât pentru a declanșa haosul la El Royale.

Și pentru că lucrurile nu erau suficient de complicate, Chris Hemsworth înfruntă furtuna pentru o reîntâlnire îndelung așteptată. Un singur telefon, un moment de slăbiciune și o clipă de neatenție: de atât ai nevoie pentru a te așeza la ultima masă de joc, unde ruleta rusească, susținută de soundtrack și de toate secretele strânse în zeci de ani, decide soarta celor șapte condamnați.

Dinamica dintre actori și stabilitatea, chiar dacă fragilă, a alianțelor, ajută la șlefuirea diferențelor dintre personaje. Desigur, acest constrast nu ar fi fost vizibil dacă distribuția nu ar fi fost una pe măsură: poți ignora atmosfera și soundtrack-ul, poți trece cu vederea anumite întrebări lăsate fără răspuns, însă nu poți să nu rămâi fascinat de jocul actoricesc, de alternanța dintre roluri și de acuratețea cu care fiecare personaj își acceptă demonii. De la veterani până la noi talente, Vremuri grele la El Royale câștigă la „capitolul” interpretare și ne amintește că nu trebuie să judecăm/comparăm un actor cu un singur rol, limitându-i performanțele.

Rezultatul? Un final care nu mi-a fost pe plac, ușor nepotrivit în contextul în care mi-am dorit ca atmosfera pesimistă și întunecată să domine și confruntarea decisivă. Este strecurată și o rază subțire de lumină, o speranță rătăcită, care vrea să îți ofere un sentiment fals de siguranță. Poate că izbăvirea este posibilă dacă ai parte de puțin noroc sau dacă ești dispus să tragi de cinci ori din armă. Însă trăim Vremuri grele la El Royale. De ce ar fi șansa și norocul de partea ta?

9

Uimitor

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Show Buttons
Hide Buttons

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader