Malorie își crește copiii așa cum poate: cu ușile-ncuiate, draperiile trase și toate ferestrele acoperite cu saltele, să nu poată pătrunde nicio rază de lumină. Să nu poată zări ce este afară. Să nu poată desluși inamicul invizibil care a pus stăpânire pe întreaga lume și care îi transformă pe toți cei care-l privesc în criminali violenți și, în cele din urmă, în sinucigași.
Cei mici dorm încă, dar, în curând, va fi silită să-i trezească și să-i lege la ochi. Astăzi vor risca totul. Astăzi trebuie să iasă neapărat din casă. Să plece, orbește, într-o călătorie de care depinde supraviețuirea lor.
Goodreads: 4.03
„Le salvezi viețile pentru o viață care nu merită trăită.”
O plasă metalică, acoperită cu material negru. Microfoane și boxe montate lângă paturi. Ustensile ruginite și tacâmuri crăpate. Pete de sânge, pe trepte și pereți, ecourile unui cămin distrus. Bentițele îi protejează de creaturi și le fură vederea. Nu mai există lumină, doar întuneric. Nu mai există culori, nici măcar umbre sau forme neclare. Însă mai există un licăr de speranță, dincolo de ușile zăvorâte, de draperiile trase și ferestrele acoperite cu saltele. O speranță care se măsoară în kilometri, „dependentă” de pericolele ce delimitează un râu și de o înregistrare ce rulează timp de treizeci de minute.
Bird Box: Orbește este cel mai vizionat film din portofoliul Netflix: peste 45 de milioane de utilizatori l-au văzut într-o săptămână. Într-un timp record, au apărut mii de meme-uri, de inside jokes (majoritatea de prost gust și nepotrivite având în vedere subiectul abordat), precum și un număr impresionant de articole despre aparentele plot holes, „prezente” atât în film, cât și în romanul lui Josh Malerman. Dacă un autor decide să îmi ascundă informații și să nu îmi dezvăluie originea elementelor supranaturale, simt că am fost înșelată sau că mi-a fost furat un drept de cititor. Există și excepții, una dintre ele fiind Bird Box: Orbește, când nu am avut timp și energie (ca) să mă interesez de creaturi, mult prea ocupată să sufăr și să alerg alături de personaje.
Romanul poate să fie comparat cu un montagne russe; există puține momente când ai timp să-ți ajustezi centura și să te uiți cu atenție în jur. Ignoră creaturile pe care nu ai voie să le privești, care te transformă într-o ființă crudă și violentă, un ucigaș cu sânge rece care își găsește pacea/salvarea/liniștea prin sinucidere. Știu, nu e ușor de acceptat o astfel de realitate. E brutală. Cutremurătoare. Teribilă. Poți să înșiri cât de multe cuvinte dorești, rezultatul este întotdeauna același: o lume înspăimântătoare, dominată de haos și nebunie, unde supraviețuitorii au zilele numărate, iar cea mai periculoasă creatură rămâne omul, mereu dornic să își depășească limitele, să provoace, să manipuleze și să distrugă.
„Nimeni nu are răspunsuri. Nimeni nu știe ce se petrece. Oamenii văd ceva care-i determină să le facă rău altora. Și lor înșiși.
Lumea moare.
Dar de ce?”
Au fost momente în care am vrut să rup pagini din carte. Când am fost atât de nervoasă, încât am fost tentată să mă opresc din citit, să strecor semnul de carte între pagini și să aleg eu finalul pentru Bird Box: Orbește. Știi de ce? Pentru că Malerman niciodată nu și-a ascuns intențiile. Alternează două axe temporale, încearcă să te distragă cu pericolele din prezent, însă tu mereu o să fii atras de flashback-uri. Acolo începe suferința ta. Fiindcă te atașezi de personaje și trăiești într-o iluzie. Nu vezi perdeaua de fum și ignori pericolul, pentru că speri că va exista o persoană suficient de curajoasă și de intuitivă, suficient de îndrăzneață și de puternică, încât să acționeze din timp și să prevină declanșarea unei catastrofe.
Cred că unele romane ar trebui să fie însoțite de un aparat de măsurat tensiunea, pentru că Bird Box: Orbește s-a jucat (rău de tot) cu sentimentele mele. A fost prima oară când am terminat o carte „citind în picioare”. Am făcut turul camerei, m-am plimbat pe hol, m-am ascuns pe balcon și am ajuns (într-un final) în grădină, de parcă voiam să o urmez fizic pe Malorie, să creez obstacole și să surprind cu coada ochiului orice amenințare, oricât de mică și de nesemnificativă ar fi părut la prima vedere. Voiam să fiu în mișcare, ca să nu fiu tentată să îi reproșez autorului că este nemilos, viclean și sadic.
„Cum să se aștepte din partea copiilor să aibă visuri până la stele, dacă ei nici măcar nu-și pot înălța capetele pentru a le privi?”
Mi-au tremurat mâinile când am ajuns la final, când toate gândurile lui Malorie îmi hrăneau panica, neputința și disperarea. Voiam să mă opresc și să renunț, să fiu o lașă și să nu fiu nevoită să citesc în continuare. Nu voiam să știu cine a murit. Nu voiam să știu cine a supraviețuit. Dar știi acel sentiment când vrei să afli cât mai repede ce se întâmplă mai departe? Când devorezi capitolele și îți tremură sufletul pentru acel cineva la care ajungi să ții neașteptat de mult, chiar dacă este un personaj fictiv și viața lui este măsurată în pagini, nici măcar în ani? Zile? Ore?
Este uimitor cât de multe emoții, trăiri și sentimente a reușit Josh Malerman să transmită prin propoziții și fraze scurte, seci, la prima vedere, însă cu un impact neașteptat de puternic: suferința și teama unei mame, forța și ingeniozitatea unor copii de patru ani, nebunia colectivă, chiar și strigătul sfâșietor al unui animal aflat pe moarte.
„Râul este un amfiteatru. Dar, totodată, e și-un mormânt.”
Traducerea atinge un nivel excepțional cu ultimele capitole, adrenalină pură pentru cititor. Nu vrei să știi ce se întâmplă. Lucrurile scapă de sub control, haosul are chip de om, țipetele și temerile personajelor preiau controlul, echilibrul este distrus și asiști la o desfășurare macabră de forțe inumane, la o prăbușire spectaculoasă în scris, cu atât mai devastatoare dacă ai imaginație bogată și te implici prea mult în poveste (vinovată!). Ești secătuit de energie, vrei ca totul să se termine cât mai repede, să îți salvezi prietenii și să-l ucizi pe X, acel personaj mefistofelic care ți-a corupt căminul și a plantat sămânța îndoielii.
Sunt sigură că romanul va avea un impact diferit asupra mamelor. Malorie este pusă în ipostaza de a-și antrena copiii să audă, niciodată să vadă. Timp de patru ani le-a creat teste și exerciții, i-a învățat să facă diferența dintre călcatul pe o frunză și zdrobirea uneia în palme. Nu de puține ori s-a întrebat dacă a fost o mamă bună. Oare ar fi fost mai bine să-și orbească propriii copii de la naștere? Să le fure văzul, știind că prețul unei ezitări sau a unei bentițe desprinse ar fi însemnat moartea lor?
„Cum îndrăzniți să le cereți copiilor să se uite la voi?”
Am avut un gol în stomac când Malorie și-a dat seama că Fata și Băiatul știu înaintea ei când este speriată. I-a antrenat atât de bine, încât au ajuns să o depășească. Să o uimească. Și să o întristeze. Când te gândești că ei nu au văzut niciodată cerul și că le-a fost furată copilăria, iar toate lucrurile pe care noi le vedem și le facem zi de zi, din instinct, fără să le prețuim și să le cunoaștem valoarea, pentru ei sunt descoperiri șocante sau comori nedescoperite, simți nevoia să iei o pauză de la roman, să te plimbi și să îți imaginezi, chiar dacă doar timp de câteva secunde, cum ar fi să trăiești într-o astfel de lume. Cum ar fi să nu mai vezi soarele. Luna. Stelele. Cum ar fi ca vederea să fie un dezavantaj și o slăbiciune.
Îmi era dor de o astfel de carte. Bird Box: Orbește este diferită, în cel mai bun sens posibil, tragică, pentru că nu te poți aștepta într-un horror post-apocaliptic să-ți supraviețuiască personajul preferat, dureros de deprimantă și de realistă, în condițiile în care omul rămâne cea mai periculoasă „creatură”.
P.S.: Am decis să nu vă împărtășesc ce se întâmplă în flashback-uri pentru că este prea dureros pentru mine.
P.P.S.: Nu mi-a plăcut finalul.
