Pentru un observator întâmplător, familia Leonides părea cât se poate de fericită şi unită. Cu toate acestea, odată cu asasinarea patriarhului familiei, Aristide Leonides, legăturile dintre membrii supraviețuitori se dovedesc a fi la fel de șubrede ca uriaşul conac în care locuiesc.
În urma crimei, atmosfera claustrofobică a casei sporeşte suspiciunile fiecărei rude în parte, până când aparenţa de familie iubitoare e spulberată de tristeţe, suferinţă şi o ameninţare insidioasă...
Goodreads: 4.01
„Și trăiau cu toții într-o casă mică și strâmbă.”
Grinzi oblice. Structură de lemn. Holuri spațioase. Lemn de stejar bine lustruit. Alamă strălucitoare. Lambriuri de un albastru pal. Și mobilă înzorzonată cu brocarturi. Pășește cu încredere în Casa strâmbă, sanctuarul familiei Leonides și un roman scris din „plăcere pură” de Agatha Christie, care se întoarce cu vinovăție la „origini”, la seringă și otravă.
Acul tremură în semiobscuritate în timp ce ezerina se strecoară în vene și absoarbe suflul vieții. Victima pierde repede lupta, iar noi rămânem cu o listă impresionantă de suspecți: un frate, o soră, o mamă, un tată, un unchi, o mătușă prin alianță, o mătușă de gradul doi, o mamă vitregă și un profesor. Dar oare putem avea încredere în Sophia, nepoata preferată și (aparent) sufletul-pereche al lui Charles Hayward, naratorul nostru îndrăgostit și neașteptat de naiv?
Prima regulă când citim un roman scris de Agatha Christie: toți sunt suspecți. De la poștașul care îți înmânează corespondența fără să rostească nici măcar un singur cuvânt, până la câinele ce nu-și abandonează culcușul timp de sute de pagini și mârâie (întotdeauna) la persoana potrivită (nici măcar atunci să nu tragi concluzii pripite), asemenea unui figurant dintr-o piesă de teatru, nerăbdător să-și rostească replica și să părăsească scena.
Am stat închisă timp de două ore într-o cabană supradimensionată. Te obișnuiești repede cu atmosfera de la Trei Frontoane, cu interviuri nesfârșite și suspecți cooperanți, ce îi așteaptă cu nepăsare pe inspectori să-i caute și, într-un final, să-i (și) găsească în labirintul de holuri, terase și apartamente ce îi oferă o personalitate aparte „conacului” Leonides. Membrii familiei au prins rădăcini într-o casă toxică; nu este o reședință austeră, mai mult o frescă nefinalizată, tabloul unor legături forțate, născute din dorința nesolicitată a lui Aristide Leonides de a locui toți sub același acoperiș.
Ei nu cunosc semnificația cuvântului independență. Pot să locuiască în aceeași casă fără să se întâlnească, să respingă invitațiile la cină și reuniunile din salon, însă nu pot stinge acel licăr neastâmpărat de curiozitate, dorința de a-i analiza pe cei apropiați, de a observa cine întâmpină dificultăți sau plănuiește să fugă de la Trei Frontoane.
„Vezi tu, noi suntem o familie foarte neobișnuită… Există multă răutate în noi, diferite tipuri de răutate. Tocmai acest lucru e ceea ce deranjează: toate aceste tipuri de răutate.”
Iluzia creată de suspecți este foarte fragilă, o simplă perdea de fum. Simți animozitatea și ura reținută, recunoști rolurile asumate și replicile exersate în spatele cortinei. Te strecori printre zâmbete forțate și tehnici mai mult sau mai puțin abile de manipulare, acuzații comune și scrisori misterioase de dragoste. Cauți un caiet cu secrete și prețuiești un sâmbure de adevăr, însă nu poți scăpa de senzația că toți te mint și că abia așteaptă să pleci din Casa strâmbă. Chiar și Sophia. Tânăra, frumoasa și intriganta Sophia.
Agatha știe cum să își păcălească și să își seducă fanii. Creează capcane și obstacole, ascunde indicii la vedere și ne oferă criminalul pe tavă la mijlocul romanului. Poate că vinovate sunt sutele de romane polițiste citite, dar am fost puțin dezamăgită că am avut dreptate. M-am obișnuit să mă aștept la ce este mai rău, să analizez până în cel mai mic detaliu fiecare conspirație sau amintire oferită de suspecți. Nu știu dacă ar trebui să fiu mândră sau dezamăgită că am o imaginație atât de macabră, încât am depășit limita dintre bad și evil/wicked.
„Săvârșirea unei crime îți impune o stare de adâncă singurătate. Ai vrea să spui cuiva ce ai făcut, dar nu vei putea face asta niciodată. Și asta te face să vrei și mai mult să te confesezi.”
A fost Agatha malefică? Da. Finalul este șocant, tragic și dureros. Justiția găsește o cale de a ajunge la vinovat, chiar dacă prețul plătit este nedrept și îi va bântui pentru totdeauna pe cei din familia Leonides. Oh, ce grup neobișnuit! Ce familie disfuncțională și sufocantă! Adevărul este că s-au complăcut într-o situație ingrată. Aici intervin (din nou) inteligența și talentul autoarei, precum și o bună gestionare a veniturilor din partea lui Aristide Leonides, acest „naș” grec ce le-a oferit tuturor tot ce și-au dorit, cu o singură excepție: libertatea.
Da, au independență financiară. Da, banii niciodată nu au reprezentat și nu vor reprezenta o problemă. Dar s-a întrebat vreodată dacă sunt fericiți? Dacă „oaspeții” din Casa strâmbă s-au transformat în „prizonieri”, iar „moștenirea” în „obligație”?
„Suntem prea atașați unul de altul. Nu suntem ca alte familii ai căror membri se urăsc de moarte. Trebuie să fie rău, dar e aproape și mai rău să trăiești încurcat în sentimente de afecțiune destul de confuze și subminate de conflicte.”
Poate că răspunsul se află la Sophia, care alternează momentele de gelozie cu scurte atacuri de panică. Sau la Edith de Haviland, cu aparițiile ei neprevăzute și monologurile ei alambicate. Nu putem să o ignorăm pe Brenda, văduva tânără și temătoare, sau pe profesorul speriat de bombe, amorezat fără scăpare. Rivalitate între frați? Între soțiile acestora, între actrița amatoare și femeia de știință? Furia copiilor, veșnic respinși sau uitați?
Familia Leonides îmi amintește de un păianjen: fiecare membru reprezintă un picior, iar plasa se extinde după fiecare capitol și declarație. Cuvintele sunt liantul fatidic, iar seringa și otrava devin singura șansă de scăpare. Nu-ți face griji; dacă atmosfera devine prea macabră și ai nevoie de o doză de umor, o să te bucure astfel de replici:
„- Servitoarea afirmă că cei doi sunt îndrăgostiți.
– Și pe ce se bazează?
– Pe felul în care el o privește atunci când ea îi toarnă cafeaua în ceașcă.”
Misiunea lui Charles nu este prea ușoară. Trebuie să reziste tentațiilor și să nu ajungă asemenea lor, „diformi și îngemănați”. Dar a lucrat cu Divizia specială a Yardului în primii ani de război, așa că sunt șanse să nu fie atras într-un (fel de) triunghi amoros sau să fie următoarea victimă pe lista criminalului. Până la urmă, toți cunoaștem adevărul: mai multe crime, mai multe indicii. Doar nu vrem să ne plictisim în Casa strâmbă… nu-i așa?
P.S.: Romanul a fost ecranizat în 2017 cu Max Irons, Glenn Close, Christina Hendricks și Gillian Anderson. Nu prea mi-a plăcut filmul și m-au deranjat schimbările la nivel de personaje: era atât de complicat să le păstrezi personalitățile și „ciudățeniile” intacte?
