În Universul Cinematografic Marvel apare un nou capitol: „Ant-Man and The Wasp”, care îi are în rolurile principale pe super-eroii cu abilitatea incredibilă de a se micşora. În intervalul tulbure de după „Captain America: Răzvoi Civil”, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de super-erou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de Dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă.
E Răzbunătorul ignorat sau uitat. Cel care este răpit pentru a lupta în Războiul Civil şi pentru care ai nevoie de o lupă şi de multă răbdare pentru a-l găsi pe materialele promoţionale, fiindcă poate să fie oriunde: pe ochelarii lui Tony Stark, pe umărul lui Steve Rogers sau, în locul lui preferat, pe Mjolnir, unde nici măcar măreţul Zeu al Tunetului nu îl poate repera.
E rapid, amuzant şi un coechipier de nădejde. Din păcate, are o brăţară foarte scumpă la gleznă şi, pentru că a încălcat tratatul de la Sokovia şi a luptat alături de Căpitanul America în Războiul Civil, a fost arestat la domiciliu timp de doi ani, prilej cu care a citit Sub aceeaşi stea, de John Green, a devenit un toboşar fără public, şi-a transformat casa într-un parc de distracţii şi a înfiinţat o firmă de securitate cu bunul său prieten, Luis.
El este Scott Lang, Omul Furnică pentru prieteni, unul dintre Răzbunătorii care nu ne-au onorat cu prezenţa în Răzbunătorii: Războiul Infinitului. Ca şi timeline, acţiunea din Omul Furnică şi Viespea are loc după Războiul Civil, iar fanii află (în sfârşit) de ce Scott nu a participat în lupta împotriva lui Thanos. Partea mai puţin bună? Motivul dezvăluie un plot hole pe care aş putea să îl trec cu vederea dacă nu aş fi fană Marvel şi m-aş uita la filme doar ca să bifez o experienţă inedită la IMAX (am descoperit că majoritatea persoanelor cu care merg la vizionări au această părere şi vin doar pentru „efecte” şi „costume”, aşa că probabil nu are rost să mă mai supăr pe ele când pleacă înainte de prima scenă post credits).
Trecând peste această mică nemulţumire, faţă de filmele şi serialele DC, unde majoritatea nici nu au legătură şi timpul este definiţia haosului, producţiile Marvel au continuitate şi formează o imagine de ansamblu: chiar dacă nu le urmăreşti pe toate, ele se promovează reciproc şi eroii se susţin (involuntar) unii pe ceilalţi, mai ales când luptă în echipe diferite şi sunt nevoiţi să îşi rănească sau să îşi trădeze cei mai buni prieteni.
La fel ca şi primul film din seria dedicată lui Scott Lang, unul dintre secretele succesului pentru Omul Furnică şi Viespea este umorul. Da, da, ştiu la ce te gândeşti: toate filmele Marvel sunt amuzante şi distractive. Şi nu greşeşti. Dar Omul Furnică are acel umor mai cald, de familie, ce nu are drept surse doar confruntări pe viaţă şi pe moarte, invazii extraterestre şi, preferata mea, măsurarea orgoliului și punerea în balanță a puterilor şi realizărilor fiecărui Răzbunător. Personajele nici măcar nu se străduiesc să te facă să râzi. Sunt tonice şi neaşteptat de relaxate, obişnuite să fie urmărite şi persecutate, să trăiască periculos şi să transforme imposibilul în realitate. Mai ales Luis, despre care îţi voi reaminti puţin mai târziu.
„Mulţumită” lui Scott, Hope van Dyne (Evangeline Lily) și Hank Pym (Michael Douglas) sunt pe lista (de) most wanted a FBI-ului. Este de la sine-înţeles că nu au ţinut legătura în cei doi ani în care Scott a fost arestat la domiciliu, dar, cu doar trei zile înainte de finalizarea sentinţei, Omul Furnică are un vis neobişnuit, iar Hope şi Hank apelează din noul la el pentru o misiune riscantă şi periculoasă: cineva trebuie să fie micşorat la nivel subatomic şi să se întoarcă în Quantum Realm. De ce? Există o şansă ca Janet van Dyne, mama lui Hope şi soţia lui Hank, să fie în viaţă.
Vina nu este o companie prea plăcută. Scott îşi riscă libertatea pentru a-i ajuta pe foştii lui aliaţi şi prieteni; le explică motivele pentru care a ales să participe în Războiul Civil şi de ce a fost nevoit să le folosească echipamentul, însă dacă Hank este supărat pentru că i-a furat munca de o viaţă, Hope se simte rănită pentru că nu i-a cerut şi ei ajutorul. Poate că nici nu ar fi fost prins, dacă ar fi avut încredere în ea şi nu ar fi uitat că formau o echipă şi că erau parteneri.
Scott vrea să fie un tată bun şi responsabil, să petreacă mai mult timp cu fiica lui şi să nu se mai simtă ca un deţinut sau ca un fugar. Nu îi poate refuza pe Hope şi Hank, doar că vor exista momente când va trebui să aleagă între ei şi brăţara ce îi aminteşte că un singur pas în direcţia greşită îl poate trimite înapoi în închisoare, unde nu mai poate să fie Omul Furnică şi părintele pe care Cassie îl merită. Este mereu îngrijorat şi neliniştit, mai puţin când o scurtă victorie îi reaminteşte cât de dor i-a fost de costum, să fie Omul Furnică şi să o vadă pe Hope fericită, zâmbind.
Pe Paul Rudd l-am descoperit în Friends şi în Clueless (1995) și îmi pare rău că abia în ultimii ani a reintrat în atenţia publicului. E charismatic, energic şi vesel, ştie să îi facă pe cei din jurul lui să râdă, iar rolul lui Scott Lang i se potriveşte mănuşă. Dacă majoritatea Răzbunătorilor sunt ironici sau au fandom-uri ce ar ucide dacă supereroii lor preferaţi ar fi criticaţi sau acuzaţi că ar avea şi defecte, Omul Furnică încă luptă pentru a cuceri inimile spectatorilor (de toate vârstele).
De fiecare dată când o văd pe Evangeline Lily, mă gândesc la LOST, la acel final dureros de nesatisfăcător, după ce am investit şase ani în teorii şi supoziţii doar pentru a primi un wrap up superficial, doar ca să fie. Îmi place de Hope, este îndrăzneaţă, puternică şi niciodată nu se de bătută, însă Evangeline nu este foarte implicată în film. Uneori, mi s-a părut că e plictisită sau mult prea teatrală, ca o adolescentă ce nu ştie cum să flirteze şi îl tachinează exagerat de mult pe băiatul de la colegiu, care (deja) este îndrăgostit de ea şi vrea să o vadă fericită.
Echipa Omul Furnică şi Viespea este spectaculoasă pe ecran: „fluiditatea” și acuratețea scenelor de luptă este asigurată de o „coregrafie” impecabilă, completată la momente de răscruce de o sincronizare ce i-ar putea face invidioşi pe ceilalţi Răzbunători, care au timp să facă selfie-uri, dar sunt all over the place în luptele finale (bine, să nu uităm de acel team up legendar din Age of Ultron, când celebra scenă, chiar şi redată cu încetinitorul, trebuie să fie revăzută din prisma fiecărui Răzbunător pentru a-i fi apreciată perfecţiunea). Chiar dacă încă există reproşuri şi remuşcări, pe teren, Omul Furnică şi Viespea se protejează unul pe celălalt şi învaţă foarte repede să aibă un partener pe care se pot baza.
Luis (Michael Peña) nu a apărut pe cât de mult mi-aş fi dorit, dar mă mulţumesc cu ce am primit. Şi-a păstrat obiceiul de a vorbi inuman de repede, de a se pierde în detalii şi de a crea scenarii fanteziste. După ce este injectat şi cu serul adevărului, ar fi bine să te faci comod în scaun şi să pui floricelele şi sucul într-o parte, pentru că vei râde cu lacrimi. Serios acum, Luis e personificarea comediei pe două picioare: nu ai cum să nu-l iubeşti.
Suntem obişnuiţi cu diferenţele dintre benzi desenate şi ecranizări/adaptări. De data aceasta, „victima” este Ghost, care nu mai este un bărbat anticapitalist, duşmanul lui Tony Stark, ce îşi doreşte să distrugă instituţiile şi companiile pe care le consideră tiranice, ci Ava (Hannah John-Kamen), o tânără bolnavă şi instabilă, ce mai are doar câteva săptămâni de trăit. La limita dintre villain şi antierou, Ghost este o supravieţuitoare şi personajul pe care nu ar trebui să-l scapi din ochi, cu puteri, la un anumit nivel, similare cu cele ale lui Barry Allen/The Flash.
Chiar dacă nu îi poţi ierta acţiunile, înţelegi intenţiile şi disperarea Avei, nevoia de a fi normală şi vindecată, după ce suferă zi de zi, oră de oră, trădată de propriul corp. Hannah John-Kamen îşi trăieşte personajul, îi conferă autenticitate şi o doză potrivită de nebunie; cu o distribuţie atât de impresionantă, ea reuşeşte să strălucească şi să-şi depăşească toţi colegii, să atragă spectatorii de partea ei şi să le obţină simpatia.
Şi dacă tot am pomenit de distribuţie, vorbim de nume grele: Michelle Pfeiffer, Laurence Fishburne şi Michael Douglas. În afară de Douglas, care îşi acceptă rolul de a treia roată de la bicicletă şi le reaminteşte lui Scott şi Hope că nu au timp de tachinări şi flirturi, Pfeiffer şi Fishburne nu au roluri potrivite pe măsura talentului lor. Nu au suficient screen time, dar nici scenariul nu le oferă prea multe oportunităţi de a fura lumina reflectoarelor. Oricum, e întotdeauna o plăcere să-i revăd.
Surprinzător, de data aceasta nu avem un singur villain/duşman. Scott, Hope şi Hank sunt urmăriţi de Waltor Goggins (care întotdeauna trebuie să joace rolul antagonistului), de FBI şi de Ghost. Nu prea au timp de pauze şi să împărtăşească amintiri. Nu au nici măcar timp de Luis, care îşi doreşte să salveze firma de securitate înfiinţată de Scott şi străbate jumătate de oraş (în stil) pentru a-şi ajuta prietenul. Dar găsesc timp pentru tine, iar scenele post credita de la Omul Furnică şi Viespea reuşesc să pună şi mai multă sare pe rana lăsată după Răzbunătorii: Războiul Infinitului.
Aşadar… cine mai numără lunile până când Thanos o să fie învins?
