De veghe între lumi · Marisha Pessl · „Suntem fantome. Suntem aer. Suntem aproximări.”

Isterie. Panică. Furie. Disperare. Teamă. Cinci emoții pentru cinci prieteni. În fața vilei din Wincroft, supravegheată de Paznic, sunt pregătită să votez. Am stat de mii de ori de veghe și am studiat cu atenție fiecare deznodământ, fiecare alegere, fiecare sacrificiu. Le-am ascultat poveștile și le-am descoperit secretele. Le-am urmărit prăbușirea, nebunia și abandonul. Sunt rușinați și obosiți, prinși între Viață și Moarte, cu inițiala supraviețuitorului scrijelită pe piele, înconjurată de sânge uscat și lacrimi de ușurare. Ți-au fost, pe rând, cei mai buni prieteni și cei mai înfricoșători adversari. La final, ei și-au îndeplinit menirea, și-au recunoscut păcatele și au dispărut din romanul De veghe între lumi. Dar cine a supraviețuit? Și de ce?

În De veghe între lumi, trăiești (aparent) la infinit aceleași 11,2 ore dintr-o zi de august. Trebuie să recunoști că premisa romanului este foarte atractivă: o dispariție, o reuniune și un joc periculos, unde tu vei alege cine are dreptul să își continue viața și să rupă bucla temporală. Involuntar, te gândești la Groundhog Day, la pedeapsa divină (nedreaptă) și la The Twilight Zone, de parcă vrei să obții un avantaj în fața autoarei. Ai putea să trișezi, să îi cunoști pe candidați înainte să fie declanșat conflictul, dar Marisha Pessl nu îți oferă timpul necesar pentru a încropi un plan. Și bine face.

Aș vrea să spun că am savurat romanul, dar, așa cum procedez în 80% dintre cazuri, l-am devorat. Nu glumesc. L-am citit fără pauze, oscilând în permanență între un sentiment copleșitor de nerăbdare și senzația că lipsește ceva, un indiciu valoros, pe care l-am trecut mult prea repede cu vederea în goana mea pentru adevăr. Voiam să aflu cine câștigă, cine are dreptul să trăiască. Sună groaznic, nu-i așa? Să urmărești un grup de prieteni cum aprofundează treptat adevărul și acceptă realitatea, cum se nasc invidii și optează pentru sabotaj și distrugere în loc să învețe (din nou) să fie o echipă și să găsească o soluție, o variantă care nu include patru sacrificii și patru morminte.

Of, e greu de surprins într-un articol vastitatea temelor abordate de autoare. Unele au fost tratate cu superficialitate, mai mult aruncate în roman, în loc să fie dezvoltate și integrate corespunzător în acțiune, dar cele mai importante reușesc să aibă un impact asupra cititorului, toate fiind legate de un singur „concept”, mult prea ușor de etichetat, popular în orice secol și o minciună elegant ambalată, dacă nu vezi dincolo de aparențe și de măștile purtate în societate: vorbesc, desigur, despre prietenie.

„Ce faci când moartea iubitului tău rămâne nesoluţionată şi tu stai și te holbezi la o gaură neagră de vinovăţie şi de necunoscut? Nu există niciun film şi nicio carte care să te ajute.

Poate doar Exorcistul.”

Acum un an, au fost șase: Beatrice Hartley, Whitley Lansing, Martha Ziegler, Kipling St. John, Cannon Beecham și Jim Mason. Cel mai popular grup de la liceul Darrow-Harker. Cei mai buni prieteni. Lumea era la picioarele lor și nimeni nu îndrăznea să-i contrazică, să le corecteze greșelile sau să încerce să le schimbe atitudinea. Erau puternici, uniți și indestructibili… până la moartea lui Jim Mason.

Beatrice Hartley, iubita lui, a avut cel mai mult de suferit. Nu a putut să accepte că Jim nu mai este, că băiatul chipeș, talentat și charismatic a dispărut pentru totdeauna din viața lor. Din viața ei. Durerea o răpune și preferă izolarea, „ruperea” de tot ce îi era cunoscut și apropiat. Plânge, se descarcă și încearcă să găsească în fiecare zi un nou motiv pentru a trăi. Cu ajutorul părinților, se reface și se pierde în rutină, bântuită de un singur gând, o întrebare pe care nu îndrăznește să o rostească pentru a nu trezi fantomele trecutului: ce s-a întâmplat cu Jim?

Răspunsul îl găsește când primește un mesaj de la Whitley Lansing, (fosta) cea mai bună prietenă, prin care este invitată să se întoarcă la vila ei din Wincroft, unde grupul obișnuia să își petreacă nopțile și weekend-urile. Își plănuiau viitorul, lipsiți de griji și de probleme. Își împărtășeau vise și secrete, se tachinau și se provocau. Acolo s-au îndrăgostit și și-au declarat iubirea, acolo au simțit fiorii dorinței și au renunțat să se mai prefacă. Fiindcă e atât de „ușor” să le spui totul celor mai buni prieteni, cei care ar trebui să îți fie alături și să te susțină, să aibă grijă de tine și să observe primele semne de tristețe și deznădejde, când povara devine prea puternică și pierzi controlul.

Reuniunea pare forțată și greșită. Beatrice nu a ținut legătura cu prietenii ei, însă este întâmpinată cu urale și îmbrățișări călduroase, de parcă ultimele douăsprezece luni nici măcar nu au existat. De parcă Jim niciodată nu ar fi existat. Nu se simte bine în preajma lor și nu știe cum ar trebui să se comporte sau ce ar fi bine să le spună. Vrea să vorbească de Jim, să le pună întrebări și să afle adevărul din spatele morții sale, dar Soarta are alte planuri pentru ei: un Paznic, un vot și veghea între lumi.

„- Au mai fost şi alţii în Veghea dintre Lumi. Şi mai mulţi vor trece pe acolo. Sute de milioane se vor duce fără să aibă ocazia pe care o aveţi voi. Aşa că trebuie să priviţi asta ca pe un dar. O şansă de a schimba istoria, întrucât alegerea celui care va trăi va afecta miliarde de momente din viitor, pentru eternitate. Cu alte cuvinte, există un precedent, iar voi nu sunteţi singuri. Trebuie să vă bazaţi unul pe altul. Fiecare dintre voi e o cheie, iar ceilalţi sunt lacătele voastre. Acesta nu e un coşmar şi nu e nici vis. E o crăpătură prin care veţi continua să cădeţi până veţi vota. Cu cât acceptaţi mai repede unde sunteţi, cu atât veți evada mai repede cu toţii.”

Forțați să trăiască la nesfârșit ultimele 11,2 ore, până când vor alege în unanimitate un singur supraviețuitor, cei cinci „prieteni” sunt prizonieri între lumi, la limita dintre Viață și Moarte. Așa cum era de așteptat, refuză să îl asculte pe Paznic, ce pare obișnuit să le ofere celor din jur cele mai înfricoșătoare vești. Din momentul în care le bate la ușă, nu mai există cale de întoarcere: trebuie să ajungă la un acord. Aici intervine Marisha Pessl, care dezintegrează așa-zisa prietenie și îi obligă pe toți să își înlăture măștile.

S-ar putea să te surprindă ce vei descoperi. Mi-au plăcut foarte mult atmosfera, tensiunea și neîncrederea dintre protagoniști, cum devin hiperactivi, pasivi sau letargici înainte de fiecare vot, cum fiecare „candidat” își schimbă rolul și încearcă să-i saboteze/salveze pe presupușii aliați. Sunt lipsiți de milă, violenți și nebuni, pentru ca la următoarea veghe să îi vezi ispășiți, îndurerați sau indiferenți. Chiar dacă începutul este cam lent și informațiile par să fie doar de umplutură, ritmul se schimbă fulgerător după primele 100 de pagini și vei citi capitolele la „foc automat”.

„Erau ei pentru mine acum. Nu mai eram una de-a lor. Dacă această situaţie a lămurit ceva, a fost următorul lucru: că înşişi oamenii pe care îi iubisem şi în care avusesem cea mai mare încredere îmi deveniseră străini.

Ce făcusem ca să merit asta? Să ajung în iad cu ei?”

Există o diferență foarte mare între capitole, o alternanță nefirească la nivel stilistic, ce distruge uneori intriga și te uimește prin discrepanța dintre ceea ce este important și ceea ce poate să fie trecut cu vederea. Când cei cinci „prieteni” trebuie să țină un „discurs”, când fiecare primește șansa de a-și susține cauza, de a enumera motivele pentru care ar trebui să fie votat, autoarea rezumă poate una dintre cele mai importante scene ale romanului în câteva paragrafe, pe fast-forward. Unde sunt dorința de a trăi, înțelegerea, compasiunea și spiritul de luptă? De ce sunt toți atât de apatici, de parcă nu își dau seama ce este în joc, care este miza?

Paznicul este o apariție neașteptat de… simpatică. Da, este vestitorul morții, însă mi-a amintit de un majordom britanic, distins și atent. Nu știe când să dispară și este mereu acolo, fie că sapă patru morminte (e macabră scena, desprinsă dintr-o comedie neagră autentică) sau se ocupă de grădinărit, în așteptarea votului unanim. Are un rol simbolic și nu este suficient de important cât să aibă mai mult de douăzeci de replici, dar mi-a fost mai drag ca toate celelalte personaje la un loc.

De ce? Pentru că nu există nicio legătură între „prezentările” de la început, când Beatrice își amintește de prietenii ei, și felul în care interacționează după ce se revăd. Parcă sunt două seturi de personaje, două variante, ca la cărțile de joc. Oare a fost atât de ușor de impresionat și de influențat, atât de îndrăgostită de Jim, încât a preferat o iluzie în locul realității? Sau acesta a fost planul autoarei de la bun început? Să ne păcălească și să ne introducă în poveste cu așteptări greșite, „eronate”?

Whitley Lansing. Prietena frumoasă, deșteaptă și sălbatică. Nu știe să își controleze emoțiile și are o fire vulcanică, imposibil de îmblânzit. Crizele ei de furie sunt cumplite: țipă și lovește, distruge și spulberă totul în cale, răstoarnă, rupe și devastează, mânată de un întuneric dens, aproape vizibil, pe care nici măcar ea nu și-l poate explica.

„Mereu am avut impresia că în acele momente Whitley era martoră la o lume alternativă, invizibilă pentru ceilalți, ceva atât de urât şi de necuprins, că nu putea fi redat în cuvinte.”

Cannon Beecham. The Golden Boy. Rezolvă toate problemele și niciodată nu își pierde cumpătul. Are un Master în Înșelăciune, Fraudă și Manipulare, iar sufletul lui pereche pare să fie Whitley. Au avut întotdeauna o relație incendiară, o nevoie insațiabilă unul pentru celălalt. Se ceartă, se împacă, se urăsc și se iubesc. Adrenalina furtului e intoxicantă și, dacă alți adolescenți fură în semn de revoltă, pentru a atrage atenția sau din necesitate, Whitley și Cannon vor doar să fie cu un pas înaintea tuturor, să se ia mereu la întrecere și să îi șocheze pe toți, fără să le pese de consecințe sau de răul provocat.

Martha Ziegler. Tocilara mută. Este alergică la dragoste și vrea să stăpânească vidul. Toți spun că Jim era geniul grupului, dar eu cred că titlul întotdeauna i-a aparținut Marthei. E un outsider? O străină? Poate. Dar este mereu cu cel puțin cinci pași în fața celorlalți. Dacă ei se folosesc de acele 11, 2 ore pentru a face orice își doresc (cu excepția lui Beatrice), având siguranța unui restart, ea profită de fiecare veghe pentru a cerceta fenomenul. Vrea să îi descopere limitele și slăbiciunile, să îi canalizeze forța și să-l stăpânească. Totul are un mecanism de funcționare, o pârghie care strică sistemul și te ajută să recapeți controlul. Important e să nu fie urmarită, să nu îi lase pe ceilalți să îi descopere intențiile.

„– De ce mi-aş pierde timpul – o resursă extrem de preţioasă, epuizabilă – cu fluctuaţii tranzitorii de adrenalină, dopamină şi serotonină?

Păstra o distanță rezonabilă, caraghioasă chiar, de câte ori vedea cupluri ţinându-se de mână pe holuri.

– În caz că sunt contagioşi, spunea ea.

Şi nu glumea.”

„Suntem fantome. Suntem aer. Suntem aproximări.”

Kipling St. John. De ce autorii trebuie să anunțe identitatea sexuală a unui personaj cu surle și trâmbițe? De ce nu ne lasă pe noi să tragem singuri concluziile sau nu le oferă lor șansa să se prezinte, înainte să fie etichetați și îngropați în stereotipuri? Kipling ar fi avut un potențial imens ca personaj dacă nu ar fi fost retrogradat ca prietenul gay amuzant, cu o copilărie de coșmar, mai potrivită pentru un roman de Stephen King. Nu are o contribuție ce poate să fie valorificată, o personalitate sau o prezență puternică. Doar un secret și un păcat, dar toți au acest „bagaj”.

Și Jim Mason. Prietenul pierdut, băiatul iubit și adorat de toți, poetul îmbătat de talent. Acest Shakespeare in disguise era liantul, numitorul comun. Era copleșitor și crea dependență. Te sufoca și îți absorbea și ultima picătură de energie pentru a obține ceea ce își dorea. El este enigma, cheia, soluția tuturor problemelor. Mai exact, moartea lui. Crimă sau sinucidere?

Misterul este surprinzător de bun, cu un plot twist macabru și frustrant la final. Nu îți voi divulga foarte multe, doar că votul meu ar fi mers (fără discuție) la altă persoană. Puțină previzibilitate și un deznodământ nedrept, mai ales după ce ai oportunitatea să păcălești timpul și să primești toate răspunsurile când ești de veghe. Dar ce twist! Sadic, piperat cu ghinion și karma.

De veghe între lumi este un thriller YA captivant și întunecat, unde nu există reguli și limite, doar haos, secrete, trădări și iluzia unei prietenii. Pentru fanii The Twilight Zone, Destinație finală, Groundhog Day și Unul dintre noi minte, romanul ne reamintește că oamenii ce ne schimbă sunt cei pe care nu i-am văzut niciodată cu adevărat. Cel puțin nu înainte să ne părăsească.