Devoratoarea de păcate, de Megan Campisi

Un nou titlu #mustread apare în colecția Buzz Books a Editurii Litera: Devoratoarea de păcate, de Megan Campisi. Traducere și note de Irina-Marina Borțoi. Romanul este o poveste captivantă despre trădare, putere, destinul femeii și strania libertate pe care ți-o poate oferi statutul de paria al societății – căci, așa cum va afla May, să fii un nimeni schimbă uneori totul…

Anglia secolului al XVI-lea. Datoria unei devoratoare de păcate este să ia păcatele muribunzilor asupra ei și să le poarte cu sine până-n mormânt. Ea trebuie să asculte confesiunile acestora și să le devoreze păcatele, într-un ritual funerar complex, în care tuturor păcatelor, mai mici sau mai mari, le corespund anumite bucate. Întinată de păcatele altora, devoratoarea este evitată de toți și redusă la tăcere, trăind izolată la periferia orașului.

May Owens este o copilă orfană, în vârstă de paisprezece ani, a cărei principală preocupare este procurarea hranei de zi cu zi. Arestată pentru că a furat o pâine, ea este condamnată să devină devoratoare de păcate. Este o sentință nimicitoare, care îi schimbă peste noapte întreaga viață, dar îi deschide totodată multe uși. Și atunci când două dintre doamnele de la curtea reginei se îmbolnăvesc grav, May le ascultă confesiunile pe patul de moarte și începe să cerceteze un zvon teribil, abia șoptit pe coridoarele palatului.


TERCI DE OVĂZ

Sare pentru trufie. Semințe de muștar pentru minciună. Orz pentru blesteme. Sunt și struguri roșii, cu boabele aproape crăpate, pe sicriul din lemn de pin – un strugure a plesnit, iar un sâmbure rubiniu se ițește prin pieliță, precum un ciob ieșind din carne. Tocană de cioară cu prune și o franzelă de casă, mică și în formă de mosor. De ce o franzelă de forma aceasta? mă gândesc eu. Și de ce așa de mică? Mai sunt și alte bucate, dar nu multe. Mama mea a avut puține păcate. A fost o vulpoaică și a fugit, cu ochi neîncrezători și picioare moi, când a simțit miros de necazuri. S‑a luptat numai când era sigură că are să câștige. Sarea, semințele de muștar și boabele de orz sunt singurele bucate pentru care știu păcatele. Sunt pentru păcate din copilărie, de soiul celor pentru care te dojenesc părinții sau despre care copiii strigă cântecele pe stradă.

Ștrengarul Iacob Dodon

Ședea într‑un cotlon

Molfăind o învârtită cu magiun

După ce miezul l‑a înghițit pe tot

Ștergându‑se țanțoș la bot,

Și‑a zis: „Cumsecade flăcău mai sunt“.

Apoi vine devoratoarea de păcate, târându‑și burdihanul în odaia din față, unde se află sicriul, cu scânduri noi și neșlefuite, abia tăiate la fierăstrău, și cuiele înfipte la locurile lor, dar nebătute încă. Miroase a ceapă sălbatică încolțită deja, cu toate că mai e o lună întreagă până la 1 mai. Mă simt rușinată în patul meu îngust din colț, într‑o casă nu destul de elegantă cât să am o odaie numai a mea. Devoratoarea de păcate mârâie după un scaun, iar Bessie, vecina noastră, îi aduce un taburet. Dispare cu totul sub fustele ei, încât îmi închipui că posteriorul ei enorm l‑a absorbit cu totul. Un chicot îmi scapă printre buze, și îmi apăs mâinile peste gură.

Bessie mă duce la fereastră.

– Nu trebuie să te uiți, îmi șoptește la ureche.

Continuă, auzind cum inspir și mă pregătesc să rostesc ceva, știind că sunt gâsculița guralivă a maică‑mii.

– Devoratoarea de păcate umblă printre noi. Nevăzută. Nedeslușită, spune ea.

– Dar eu o văd…, șuier printre dinți.

– Nevăzută. Nedeslușită, mă reduce ea la tăcere.

Am auzit că devoratoarele de păcate au limbile însemnate, dar aceasta nu a deschis gura.

Bessie vorbește din nou.

– Păcatele trupului nostru devin păcatele ei prin Devorare, slavă Cerului. Mama ta o să zboare drept în ceruri, May. Fără nici un păcat care s‑o tragă în jos.

Mă duc înapoi și mă așez la locul meu, lângă tata. Chipul lui seamănă cu cearșafurile lăsate la ușă pentru spălat, brăzdate de cute care nu se mai îndreaptă.

– O să te spăl pe față, șoptesc eu. O să ți‑o pun la uscat pe sârmă.

Tata îmi aruncă privirea pe care o are întotdeauna când spun ceva ce nu pare a fi cum trebuie. Fața i se lățește și se deschide de parcă tocmai i‑am dat o veste bună.

– Ce‑o să ne facem noi cu tine?

Struguri, roșii și plesnind. O franzelă în formă de mosor. Carne de cioară. Mi‑au rămas în minte, cum îți rămâne terciul în gât.

1. PORUMBEL FRIPT

Pâinea e caldă încă sub șalul meu, iar inima îmi răsună prin coaja ei. Fug cât pot de repede, prin șanțul de pe marginea drumului.

O nară lată, maronie mi se înfige în față, slobozind o suflare fierbinte de cal.

– Dii! strigă căruțașul, ieșind de pe o alee lăturalnică, mânând iapa în agitația străzii principale.

Animalul scutură din cap dintr‑o parte în alta, cu zăbala fixată între dinții galbeni. Am calea blocată.

Prea la vedere, mă dojenesc eu, tocmai când ies din șanț pe partea netedă a drumului. Îmi îndoi premiul, îl vâr în adâncitura dintre sâni și țâșnesc pe lângă calul îndărătnic și o căruță cu fân.

– Da! Aia e! strigă brutarul.

Nu îndrăznesc să mă întorc, ci o rup la fugă. O iau pe o alee îngustă. La răscruce mă uit într‑o parte, șovăi, apoi mă duc în cealaltă, trecând pe lângă un staul și o fierărie. Dar fiul brutarului care se ține după mine nu șovăie. Mâna lui îmi înconjoară gâtul și mă aruncă la pământ. Obrazul mi se lipește de noroi. Văd cizmele fierarului prin ușa deschisă. Respir greu de la alergat. Împing pâinea în sus cu mâinile și rup colțul cu dinții. Mai bine să mănânc, îmi trece prin gând. Dacă mă duc la temniță, mai bine să am burta plină.

*

May Owens. Temnicerul mă strigă să ies din celulă. Mă strigă odată cu toate celelalte fete care au venit în aceeași săptămână cu mine. Douăzeci cu totul. Trei fete care au fugit de la casele din alte orașe, dar care nu au rude aici și nici permis de cerșetorie. Două târfe fără parale cu care să‑l ungă pe gardist să întoarcă privirea. Cinci hoațe de buzunare. Opt escroace sau mai rău de‑atât. Altă fată drăguță, ca mine. A omorât un câine vagabond ca să aibă ce mânca, dar s‑a dovedit că animalul fugise de la un lord. Ăsta da ghinion.

Ieșim în șir indian într‑o dimineață de început de primăvară îmbibată de ceață. Umezeala mi se strecoară în oase, după celula în care atâția oameni încălzeau plăcut aerul. Mergem în pas vioi pe mijlocul drumului, oprind trăsuri și căruțe, făcându‑i pe căruțași să strige furioși. Tribunalul e alături, dar asta face parte din pedeapsă. Toți ochii să ne vadă rușinea. Lumea strigă, zicându‑ne femei afurisite și Eve.

Mi‑aș dori să le poți arăta oamenilor cum ești pe dinăuntru tot așa cum îți arăți fața. Atunci ar ști că nu sunt deloc afurisită. Sau mi‑aș dori să‑mi vadă părul și să vadă că arată exact la fel ca părul reginei, aceleași bucle negre. Atunci lumea ar ști că sunt drăguță, la fel ca ea. Eu nu sunt o Evă. Eva nu s‑a mulțumit să trăiască pe câmpiile cerești împreună cu Ziditorul. A sărit pe pământ și l‑a căutat pe Adam, străjerul câmpurilor și livezilor, l‑a pus s‑o conducă la pomul Ziditorului și i‑a furat fructul. După ce a mâncat tot, mai puțin ultima îmbucătură, pe care i‑a dat‑o lui Adam, Ziditorul a blestemat‑o pentru trădarea ei și a trimis‑o să fie stăpâna infernului. Ea este întruchiparea răului. E mai rea chiar decât Iuda, care l‑a trădat pe fiul Ziditorului.

Temnicerul ne duce într‑o clădire elegantă, cu un acoperiș atât de înalt că nici cei mai înalți oameni nu l‑ar putea atinge. Umplem o bancă, douăzeci de fete care tremură. Bănuiesc că unele dintre noi sunt femei. Eu sunt femeie de doi ani, cu toate că nu știu dacă mă simt ca și cum aș fi. Pe de altă parte, nu știu cum ar trebui să se simtă o femeie. Îmi răsucesc inelul. E subțire și neregulat și nu‑i de aur adevărat, dar mie îmi place să‑mi închipui că este. E singurul lucru pe care‑l mai am de la tata. O amintire de la el.

– Acuma ce se întâmplă? o întreb pe fata de lângă mine, cea care a mâncat câinele.

– Judecătorul ia o hotărâre, spune o fată murdară, care stă mai departe pe bancă.

A furat un pocal de argint.

– Registrator îi zice, spune temnicerul.

– De ce registrator? întreb eu.

– Soarta mi‑e pecetluită, zice o fată ca un șobolan, care a încercat să‑și vândă copilul din flori pe care l‑a născut, încercând poate să scape, odată cu el, și de numele pătat.

– Da, dar trebuie pronunțată, îi spune cea murdară șobolancei.

– De ce îi spune registrator? încerc eu din nou. Înregistrează ce se întâmplă?

Temnicerul îmi face semn să tac.

– Mie mi se pare o porcărie, răspunde încet șobolanca, uitându‑se cu un ochi la fiecare dintre noi, să vadă cine dă din cap.

Celelalte o ignoră, așa că las și eu privirea în pământ.

– Când vine registratorul? îl întreb eu pe temnicer, dar el deja dă să se ridice în picioare.

Registratorul intră pe o ușă lăturalnică. Se duce la o masă înaltă din lemn și se urcă pe un scaun înalt din lemn. Pentru o clipă, arată ca un copil care urcă pe taburetul tatălui, iar râsul vine înainte să‑l pot opri. Temnicerul și registratorul se uită cu o privire aspră încoace, dar eu îmi iau o mină liniștită, iar celelalte fete nu mă dau de gol, nici măcar șobolanca. Mă simt prost că am privit în jos mai devreme.

– Chasy Stow? vorbește registratorul.

Temnicerul îi face semn fetei să se ridice. Vagabondaj și practicarea cerșetoriei fără permis.

– Sunt din Chester Town, spune Chasy foarte încet.

– Aici nu suntem în Chester Town, spune registratorul, fără să ridice măcar privirea.

– Dar nu era nimic de lucru și nu puteam să rămân acasă! încearcă Chasy.

Până și eu știu că motivul nu contează. Cei fără o locuință stabilă sunt considerați vagabonzi și culeși de pe stradă de către gardist, dacă nu au un permis special de la regină.

Ochii registratorului rămân pe pergamentul său.

– Poți aduce doi martori de încredere care să vorbească pentru dumneata?

E o prostie să întrebi așa ceva.

– Aici nu suntem decât noi, îi spun celei care a mâncat câinele. Numai temnicerul, și care sunt șansele să fie fratele ei?

Registratorul bate cu un ciocănel de lemn în masă, iar eu închid gura.

Registratorul pronunță pedeapsa lui Chasy, după cum a spus fata murdară că va face.

Va fi biciuită și apoi arsă prin zgârciul urechii, cu un fier încins, gros cât degetul mare.

– Iar dacă mai apari vreodată în fața acestui tribunal, continuă registratorul, vei fi spânzurată în ștreang până la moarte.

Și asta e o prostie. Când e omul spânzurat altfel decât în ștreang și până la moarte? Dar nu le spun celorlalte. O spun doar în capul meu. Apoi mă dojenesc. Gânduri urâte: Devoratoarea de păcate o să mănânce păstârnac pe mormântul meu.

Registratorul ne ia pe rând, una câte una. Unele primesc spânzurătoarea, altele biciul. Fata cu chip de șobolan urmează să fie arsă de vie. Registratorul nu se uită la nici una dintre noi. Nu pune întrebări, decât dacă avem martori de încredere care să vorbească pentru noi, ceea ce știe foarte bine că nu avem. De fiecare dată când întreabă asta, îmi apare în piept, acolo unde se îmbină coastele, o căldură în formă de stea. La a șasea sau a șaptea oară, sunt deja furioasă, iar eu nu‑s mânioasă din fire. Vreau să nu mai întrebe așa ceva. Sau măcar să se uite la noi.

– May Owens, strigă el.

– Da, spun tare, luându‑mă prin surprindere și pe mine însămi și pe temnicer, care îmi aruncă o privire dojenitoare.

Dar am reușit. L‑am făcut pe registrator să ridice privirea.

Se uită lung. Se holbează, mai degrabă, iar ochii i se prefac în niște cute întunecate. Celelalte fete înalță capetele din pricina tăcerii, smulse din cine știe ce visări în care s‑au cufundat.

– May Owens, repetă registratorul, de data asta trecând peste fiecare literă, rostogolindu‑le pe limbă. Născută Daffrey.

– Sunt Owens, spun eu, pe un ton mai aspru decât mi‑am propus.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Victimă fără chip (Fabian Risk #1) · Stefan Ahnhem

Am citit sute de thrillere și de romane polițiste, însă puține se compară cu Victimă fără chip, debutul lui Stefan Ahnhem, la nivel de violență și tortură. Un criminal în serie meticulos și înfricoșător de inteligent. Un șir aparent nesfârșit de victime, crime simbolice, păcate din copilărie. Un jurnal misterios pe care nu l-am considerat un indiciu, evaluat greșit de la prima însemnare. Aș putea ...[Read More]

Fragment în avanpremieră: Și mă întunec (Saga Cuceritorului #1) · Kiersten White

Dacă Vasilisa și‑ar fi văzut fiica luptându‑se pe podea cu câinii și cu fiul doicii, Bogdan, doica și‑ar fi pierdut slujba. Oricum, de la nașterea lui Radu, care avusese loc în urmă cu patru ani, Vasilisa nu își mai părăsise niciodată iatacul. Radu moștenise toată frumusețea pe care tatăl lor și‑ar fi dorit‑o pentru fiică. Ochi mărginiți de gene dese, buze pline, bucle grațioase cu o tușă de auriu...[Read More]

Ce surprize literare pregătește Bufnița Nemi în 2019?

Abia a început anul, dar Bufnița Nemi lucrează de zor la noutățile pentru 2019. Promite că planul editorial o să-i bucure pe cititorii mici și mari, dornici să pornească într-o nouă aventură de neuitat. Cuvintele cheie pentru 2019 venite direct din partea celei mai cuminți bufnițe din lume sunt: familie, iubire, dragoni, aventură, prietenie. Romane Îndrăgita Cressida Cowell, autoarea bestsellerulu...[Read More]

Ursul și privighetoarea (Winternight Trilogy #1) · Katherine Arden

Lumea e mare, iar drumul ne poate duce oriunde. Alunecă pe gheață și trezește-te în miez de iarnă, cu mucul de lumânare stins în zăpadă. Atinge cu sfială pașii ce au ars pământul și însoțește-o pe Vasea în dumbrava de brazi, unde lumina focului transformă umbrele copacilor în spirite ale pădurii la porunca Împăratului Îngheț. Descoperă un sâmbure pierdut de magie, o flacără ce amenință să fie stin...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader