Când Jonathan Harker primeşte o scrisoare de la Contele Dracula, în care e invitat la castelul acestuia din inima Carpaţilor, tânărul avocat englez se pregăteşte numaidecât de călătorie, ignorând semnele şi superstiţiile pe care le tot şoptesc localnicii. Prizonier în inima pădurii, bărbatul se va găsi înconjurat de mistere şi demoni străvechi, cu chip de femeie, care dispar odată cu răsăritul. Sau, poate, doar şi le-a imaginat?
Goodreads: 3.99
„Intră de bunăvoie, pleacă precum ți-o fi voia și lasă aici puțin din fericirea ce-o aduci.”
Așa te întâmpină Contele Dracula la poarta reședinței sale din inima Carpaților, un castel vast și căzut în ruină, unde drumurile întunecoase se opresc în dreptul arcadelor boltite, iar sculpturile distruse îți șoptesc despre sacrificii, superstiții și demoni care escaladează ziduri de piatră în miez de noapte.
Mi-am propus în 2019 să revin la cărți clasice și la romane-cult, acele volume must-read pe care le vezi menționate în toate topurile „de specialitate” sau „amatoricești”. Am amânat mai bine de un deceniu întâlnirea cu Bram Stoker, influențată de adaptări mai mult sau mai puțin reușite, serii cu vampiri (preponderent YA) și de nemulțumirile neașteptat de vocale în ceea ce privește acuratețea cercetărilor autorului irlandez, care a surprins în opera sa doar o umbră iluzorie a folclorului românesc, atras de legende și de promisiunea supranaturalului.
Dracula este un personaj emblematic. Nu poți să rostești cuvântul „vampir” fără să te gândești la Bram Stoker, Transilvania și Vlad Țepeș. Ficțiunea a modelat adevărul în mituri care s-au îndepărtat dureros de mult de adevăr, însă acest Dracula nu încearcă să saboteze istoria, poate doar să creeze un alter ego al domnitorului Țării Românești (deși cred că intențiile lui Stoker au fost diferite). Autorul irlandez a studiat folclorul european și, chiar dacă numele lui Vlad „Dracul” este menționat în carte, Contele este „creația” scriitorului, inspirat după imaginea domnitorului român.
„- Dacă te-aș putea cruța de vreo suferință, sărmanul meu prieten, spuse el, Dumnezeu știe că aș face-o. Dar în noaptea asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu și-n vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgești vor călca pe cărări de foc!”
Îmi este foarte greu să descriu ce am simțit în timp ce liliacul se lovea de fereastră și își rănea cu sălbăticie aripile, înnebunit de promisiunea unui ospăț, a unui gât lung și delicat, la fel de inocent ca tânăra ce își aștepta osânda sub greutatea „colierelor” de usturoi. Îi cunoști numele și soarta. Și nu doar pe ale ei. Îți amintești de Van Helsing și de Mina Murray? Poate și de săracul Renfield, veșnic uitat sau ignorat în favoarea unui personaj mai puternic, mai fermecător, de parcă suferința lui nu este la fel de importantă. Îți amintești de ustensilele clasice? De oglinzi și de apă sfințită, de argint și de țăruș?
Există o atracție nefirească pentru tot ce este greșit, diferit și/sau interzis. „Întunericul” este un termen mult prea generalist pentru a cataloga limitele pe care omul este dispus să le depășească pentru a obține un avantaj și o putere superioară. Oscilând între atât de multe POV-uri, m-am oprit (brusc) într-o noapte din citit, cu o întrebare banal de simplă în minte: Ce își dorește cu adevărat Dracula?.
Și cum o întrebare nu vine niciodată singură, altele au urmat în scurt timp. Mi-au pus la îndoială preconcepțiile și viziunea despre Conte, până în punctul în care am recitit primele capitole și am căutat semnele înșelăciunii în urletul unui lup sau în urmele ascunse de un ocrotitor al pădurii. Era Dracula rău prin/din propria alegere? Malefic? Violent? Era capabil de sentimente mai nobile sau era doar un copil arogant și curios, îmbrăcat în haine de adult?
Contele nu m-a vrăjit. M-a intrigat curiozitatea lui pentru tot ce este nou și diferit, însă personajul lui își pierde din putere și c(h)arismă după apariția lui Van Helsing și implicarea Minei în distrugerea lui Dracula. A fost prea teatral și ușor de ghicit, de parcă nici măcar nu încerca să își ascundă intențiile sau nerăbdarea. Cu toate abilitățile și harurile sale, Contele nu reușește să susțină provocarea declanșată chiar de el odată cu sosirea lui Harker la castelul său. Influența lui scade. Se lasă subjugat de promisiunea unei vieți noi și îi tratează pe muritori cu indiferență și nepăsare. Nu îi consideră adversari demni sau o posibilă amenințare. Și greșește. Unde îi este ingeniozitatea? De ce dispare când te aștepți cel mai puțin? Sau totul nu este decât un plan bine pus la punct pentru a-i ucide pe eroi?
„- Sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări și pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte.”
Prizonier al contelui, tânărul avocat Jonathan Harker își petrece zilele în bibliotecă, conștient de umbrele care îi pândesc pașii în semiobscuritate, chipuri seducătoare și femei frumoase, ce încearcă să-i spulbere hotărârea de a evada și să-l ademenească de partea Întunericului. Tentația este mare. Ar putea să cedeze și să-și accepte soarta, să se recunoască învins în fața Contelui și să o uite pe Mina, viitoarea lui soție. Ar putea să nu-și mai noteze gândurile și observațiile în jurnal, să renunțe la bunele maniere și la jocul psihologic propus cu dezinvoltură de Conte, însă mai există un licăr de speranță, oportunitatea de a-l învinge pe monstru, pe acest demon cu chip de om care și-a întors privirea către Londra, unde îl așteaptă o viață nouă și un număr impresionant de victime. Sau de supuse.
Am citit cu sufletul la gură toate însemnările din jurnale, oscilând între numeroasele voci narative oferite de Stoker. Voiam să fac parte din grupul lui Van Helsing. Voiam să trăiesc alături de ei, să le ofer sprijin și sfaturi, să particip la ședințe și să îi însoțesc în misiuni. Simțeam că le aparțin. Citindu-le gândurile, planurile și temerile, nevoia aproape disperată de a curma coșmarul înainte de apariția unei noi victime, l-am uitat pe Conte. Îmi doream să fie învins cât mai repede, să uit strigătele lui Renfield și să supraviețuiască toți. Van Helsing. Jonathan Harker. Mina Murray. John Seward. Arthur Holmwood. Quincey Morris. Prieteni. Aliați. O familie din care am făcut cu mare drag parte. Atât de mult m-a captivat Dracula. Atât de ușor m-a vrăjit Bram Stoker.
Mi-a sângerat inima pentru sărmanul Renfield, prins în trei cuști, a institutului, a minții și a Contelui. Aș fi vrut să citesc măcar un capitol din prisma lui, să-i aud gândurile nealterate și să-l uit pe maniacul zoofag cu tendințe (sin)ucigașe. Cred că nu am fost singura care l-a zărit pe om ascuns în straie de nebun, pentru că Mina, Arthur și Van Helsing mi-au facilitat întâlnirile cu Renfield, fiecare cu propriile întrebări, curiozități și nelămuriri.
„Care dintre noi nu începe un nou calcul, cu fiecare zi a vieții?”
Oh, cât am adorat-o pe Mina! Atât de puternică, de curajoasă, de nobilă și de loială! Ea și Van Helsing au fost, de departe, personajele mele preferate, o „sentință” pe care au acceptat-o fără să se plângă, de parcă erau deja conștienți de provocările ce îi așteaptă. E dificil să afirm că ei au avut mai multe de îndurat sau că suferința lor a eclipsat-o pe a celorlalți, dar Mina și Van Helsing au (sus)ținut grupul, au fost stâlpii fără de care toată alianța lor s-ar fi prăbușit. Dacă Mina îi ambiționa și organiza toate informațiile, Van Helsing venea cu încurajări și planuri de luptă.
„Este un filosof și un metafizician, unul dintre cei mai înaintați oameni de știință ai zilelor noastre, înzestrat, după mine, cu o minte cu desăvârșire deschisă. Nu mai spun că are o siguranță de fier, un sânge rece ca izvorul de munte, o hotărâre de nezdruncinat, îmbinate cu stăpânire de sine și cu un spirit îngăduitor, toate sporite de virtuțile rugăciunilor și de bătăile unei inimi bune și leale.”
Romanul nu se remarcă printr-un stil deosebit de alert, conspirații secrete și plot twist-uri care te obligă să vorbești în interjecții pentru câteva minute, însă poate să fie comparat cu o carte de vrăji: deosebită, intrigantă, copleșitoare atunci când cineva dispare pentru o perioadă lungă de timp sau însemnările din jurnale își schimbă tonul. Aproape că poți să simți influența nefirescului și capcanele pregătite de Dracula.
Am fost fermecată de ilustrațiile realizate de Fernando Vicente: tonuri de alb, negru și gri, nuanțe tari de roșu. Sunt superbe, cu o tentă ușor erotică și definesc o viziune mai îndrăzneață și modernistă a mitului. Observi evoluția personajelor, preferința lor pentru o anumită culoare, spinii care se strecoară sub piele, buzele păcătos de sângeroase și îmbinarea diferitelor elemente pentru a simboliza decăderea, transformarea sau prăbușirea unui protagonist. Atenția pentru detalii, titlurile marcate cu roșu, chiar și notițele împărtășite doar cititorului, denotă o ediție spectaculoasă, care se strecoară fără probleme în bibliotecă.
Forța și frumusețea mitului se remarcă prin vastitatea simbolistică a personajului: Dracula reprezintă ceva, cineva, pentru fiecare dintre noi. Nicio variantă nu este greșită sau corectă. Dracula poate să fie un salvator, un blestem și/sau o legendă. O creatură a Întunericului, un monstru sau un bărbat condamnat la osândă veșnică. Libertatea cititorului este un dar neprețuit, așa cum va descoperi și Jonathan Harker. Așa cum am descoperit și eu după zeci de însemnări și scrisori, jurnale ce au poposit pe noptiera mea după o evadare, o amnezie, o vânătoare și un sacrificiu.
