Fetița care privea trenurile plecând, de Ruperto Long (fragment)

Epica Publishing House anunță apariția unui roman documentar de excepție, necesar oricărui elev de gimnaziu și liceu pentru a afla și înțelege ororile la care a fost supusă populația de origine evreiască în perioada Holocaustului. Volumul Fetița care privea trenurile plecând, constituit sub forma mărturiilor mai multor personaje, implicate mai mult sau mai puțin direct în soarta familiei Strawczynski-Wins, reușește să urmărească parcursul tragic al protagoniștilor care încearcă să se pună la adăpost de prigoana nazistă împotriva evreilor în toată Europa.

Din corul vocilor abil împletite ale martorilor se remarcă extraordinarul Domingo López Delgado, un luptător aproape legendar, un uruguayan care, la douăzeci și patru de ani, traversează Atlanticul să lupte pentru libertatea altei țări, se înrolează în Legiunea Străină și trece prin iadul fronturilor din Libia, Franța și Germania, până la victoria finală.

Și, desigur, Charlotte, fetița minunată, sensibilă, inteligentă și curajoasă, ale cărei amintiri constituie fundamentul întregului volum, puse la dispoziția noastră ca să înțelegem dimensiunea ororii și a dramei trăite, cu speranța că vom evita să se repete.

Speranța, de altfel, este lumina călăuzitoare pe lungul și anevoiosul drum spre libertate al tuturor eroilor cărții.

,,Nu aveam cu ce să ne jucăm. De aceea, mama aduna de pe străzi acele foi volante pe care le împrăștiau naziștii şi colaboraționiștii de la Vichy şi, cu sfântă răbdare, ne făcea jucării… Ce ironie! Trăiam închişi într-un dulap şi ne omoram timpul cu foile volante care îndemnau populația să-i denunțe pe evreii ascunși!” – Charlotte, 8 ani

„Aceasta este o poveste de dragoste,” așa își prezintă autorul romanul documentar, „dragoste între părinți și copii, între frați, între îndrăgostiți, între prieteni, dragoste pentru viață, pentru libertate, pentru pământul natal.” Un sentiment pus la grea încercare în Al Doilea Război Mondial, un timp al descătușării urii celei mai înverșunate, dar care până la urmă învinge, „pentru că Viața triumfă totdeauna”.

Traducere din limba spaniolă de Eugenia Alexe Muntean și Dan Munteanu Colan.

Despre autor: RUPERTO LONG s-a născut în Rosario (Colonia, Uruguay). Este inginer, politician și scriitor. În 2013, Franța l-a recompensat cu ,,Ordre des Arts et des Lettres”. A urmat Facultatea de Inginerie a Universității Republicii și a absolvit cursul de Building Development Capabilities la Harvard. Din 1999, este profesor universitar titular la Academia Națională de Inginerie. A fost senator al Republicii (2005-2010), președinte al UTE (principala companie de energie electrică din Uruguay) și președinte al Laboratorului Tehnologic (LATU). În prezent, este ministrul Curții de Conturi a Republicii, membru al consiliului de administrație al Fundației City of Montevideo și al IIACF (International Israel Allies Caucus Foundation). În toate domeniile sale de activitate a primit multiple distincții naționale și internaționale. În calitatea sa de scriitor, a mai publicat volumele literare: Che bandoneón (2002), Hablando claro (2009), No dejaré memorias. El enigma del Conde de Lautréamont (2012) și La mujer che volvió del abismo (2019).

CUVÂNT-ÎNAINTE

După atâția ani de evoluție spre o lume mai unită și mai pașnică, omenirea a fost capabilă de o asemenea serie de orori? Totul a început în Germania, dar s-a extins rapid în restul Europei și în multe țări din Asia și din cele două Americi. Aproape nicio țară nu poate pretinde că a rămas imună. Xenofobia, rasismul, intoleranța, persecuțiile s-au răspândit pe întreaga planetă, făcându-ne să uităm cel mai elementar adevăr: că toți am fost creați egali.

Charlotte, Alter, Domingo, Swit și mulți alții, fete și băieți ca și voi, ne povestesc cum au trăit și ce au simțit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și al Holocaustului. Mă aștept să empatizați cu ei și să vă puteți închipui ce au simțit. Și ca poveștile lor de dragoste, prietenie și solidaritate — multe dintre ele pline de speranță — să vă lumineze calea.

Filosoful George Santayana a spus cândva: „Cei care nu-și amintesc trecutul sunt condamnați să-l repete“.

Avem multe de învățat de la predecesorii noștri. Și e de ajuns să auzi știrile ca să-ți dai seama că lucrurile nu s-au schimbat atât de mult pe cât ar fi trebuit. Nu am învățat destul. În următorii câțiva ani, deciziile și faptele voastre vor influența lumea. Sper ca lectura acestei cărți să vă ajute în construirea unei Românii tolerante și respectuoase — în spiritul tradiției acestei țări — pentru generațiile viitoare.

RUPERTO LONG, autorul

Capitolul IV

CHARLOTTE ÎŞI IA RĂMAS-BUN

Liège, Belgia, toamna nordică din 1941

Raphael Ledouc (aproape 50 de ani), florar

Da, da… eu eram florarul din rue Ferrer, la Seraing-sur- Meuse… Raphael Ledouc, deşi toţi îmi spuneau monsieur le Duc du Nez Proéminent1, vă închipuiţi de ce… Ah! Ce vremuri! Fetiţa venea în fiecare vineri după-amiază. Parcă o văd!

Părul lins de culoarea castanei, care flutura în vânt, nişte ochi visători şi în acelaşi timp vioi, ştrengari, ce păreau că observă totul. Uneori, îşi strângea părul cu o panglică viu colorată şi, ce amuzant!, când o neliniştea ceva — de pildă, când uita să aducă banii ca să plătească florile —, se agita într-atât, încât panglica se desfăcea şi cădea pe jos… Simţeam atâta duioşie! De obicei, cumpăra o duzină de begonii galbene şi alta de margarete. Dar ea adora parfumul de liliac; începea să le miroasă pe unele şi pe altele, ca un colibri, până când polenul o făcea să strănute… Ce nostim! Din când în când, mama ei schimba puţin comanda, scrisă pe un bilet pe care fetiţa îl aducea bine împăturit. Dar niciodată nu lipsea. Eu o aşteptam cu bomboane. Mânca una şi, înainte de a pleca, îmi cerea voie să mai ia una. Bineînţeles că-i dădeam voie. Ce mulţumită pleca!

Treaba e… că ei erau evrei, ştiţi? Țineau sărbătoarea aia a lor de sâmbăta, deşi mai curând din tradiţie şi de dragul mamei, căci tatăl nu era foarte religios. De asta cumpărau florile… dar, oricum, erau oameni foarte de treabă. Începeau să fie vremuri grele pentru ei. Eh! Erau timpuri grele pentru toţi. Germania invadase ţara noastră în 1940 şi, după puţin timp, au început să lipsească alimentele şi combustibilul. De asta sufeream cu toţii. Dar pentru ei era mai rău; trebuia să se înscrie într-un registru separat, care se numea Registrul Evreilor, să meargă la şcoli separate, să cumpere numai din prăvăliile lor, care niciodată n-aveau nimic… Şi apoi au fost obligaţi să poarte o stea galbenă cusută pe haine, ca toată lumea să ştie că sunt evrei şi să nu se apropie de ei… De parcă ar fi fost ciumaţi!

Cel care îi cunoştea bine era Michel, şeful de la Café Saint-Hubert, da, da… cea din rue Ernest de Bavière, din cartierul Outremeuse. Monsieur Léon, tatăl fetiţei, obişnuia să treacă pe acolo. Îi plăcea foarte mult biliardul, ah, da, da… Într-o vineri după-masă, spre sfârşitul toamnei lui 1941, i-am pregătit fetiţei o duzină de begonii frumoase, de o culoare ce bătea în portocaliu. Nu era uşor să faci rost de flori atât de frumoase în acele vremuri, războiul făcea prăpăd. Eu trebuia să ies să mă întâlnesc cu nişte prieteni, dar nu voiam s-o dezamăgesc pe fetiţă. Și, pe deasupra, voiam să văd ce figură va face când o să vadă florile acelea atât de frumoase şi atât de mari! Şi să-i dau bomboanele, bineînţeles. Eu locuiam singur, ştiţi, şi erau timpuri triste. Lucrurile astea erau importante pentru mine. Am hotărât s-o aştept. Am aşteptat şi am tot aşteptat.

N-a mai apărut niciodată.

Când s-a făcut seară, am lăsat oblonul la florărie cu inima strânsă.

Eram sigur că nu s-a putut întâmpla nimic bun.

Charlotte (8 ani), Seraing-sur-Meuse, Liège

Nu aveam loc s-o luăm pe Katiuşka!

Ce teribil! La asta chiar că nu mă aşteptam. Tati ne spusese, mie și fratelui meu Raymond, că puteam lua numai un geamantan mic cu haine, pantofi şi lucruri personale, ca periuţa de dinţi şi pieptănele. Toată după-amiaza m-am luptat cu valijoara, scoţând şi punând o mână de lucruri, de mai multe ori… Dar n-aveam nicio soluţie; jumătate din haine nu încăpea, şi mai erau şi pantofii! Ştiam că nu pot să iau jucării… Dar pe Katiuşka!

— Tată, am o problemă cu valiza pe care mi-ai dat-o, e foarte mică! i-am spus cu o neruşinare totală, de parcă plecam în vacanţă. N-ai cumva una mai mare?

Tata a zâmbit, deşi privirea lui părea obosită şi tristă.

— Nu, Charlotte, a răspuns cu blândeţe, în timp ce s-a aşezat pe patul meu, trebuie să trecem neobservaţi. Cu cât avem mai puţine lucruri, cu atât mai bine.

— Tată, adevărul e că n-am loc pentru Katiuşka, balerina rusă pe care mi-a făcut-o cadou mama şi pe care ei i-a dat-o bunica. De când nu ne-au mai lăsat să mergem la şcoală, e tot timpul cu mine. E cea mai bună prietenă a mea. Nu pot s-o abandonez!

Tata m-a mângâiat pe ceafă cu nespusă gingăşie, cum făcea când eram mai mică şi nu puteam să adorm. Ştia că asta îmi place şi mă linişteşte.

— O să fie doar pentru un timp. Las-o într-un loc sigur, cu alte păpuşi, ca să nu fie singură…

Părea că i se frânge vocea; dar şi-a revenit, m-a îmbrăţişat cu duioşie, m-a sărutat pe cap şi mi-a spus cu entuziasm prefăcut:

— O să-ţi cumpăr o nouă prietenă la Paris… o balerină de la Folies Bergères! O să te încânte!

Cu niciun an şi jumătate în urmă trăiam liniştiţi, mergeam la şcoală, nu exista raţionalizarea. Cu toate că… nu mai eram toţi egali. Eh, e adevărat că unii colegi îşi băteau joc de noi tot timpul, pentru că vinerea plecam mai devreme de la şcoală şi nu asistam la petreceri. Şi îl batjocoreau mai mult pe fratele meu Raymond, după ora de gimnastică, la duşuri… pentru ceea ce li se face băieţilor evrei… Se înţelege, nu-i aşa? Dar nu cu răutate, erau glume copilăreşti şi ne obişnuiserăm. Nu asta ne îngrijora.

Dar era ceva ciudat în atmosferă; simţeam că drumul nostru şi cel al celorlalţi belgieni începeau să se despartă. Mai era şi teama că va izbucni războiul, toţi vorbeau despre asta. Însă trăiam destul de bine. Uneori, mergeam chiar şi în vacanţă la Spa, în Ardeni, aproape de Liège, cu apele termale şi piscinele sale, era foarte distractiv.

Mie-mi plăcea foarte mult natura. Dar am învăţat să mă bucur de artă. Mică fiind, mă fascinase opera din Liège — unde m-au dus de vreo două ori părinţii mei — şi visul meu era să studiez într-o zi la Universitate, ca unchiul meu Alter. Nu trăiam în lux; părinţii mei, Léon şi Blima, veniseră din Polonia cu cincisprezece ani înainte; el era din Lodz, iar ea dintr-un sătuc mai la sud, care se numea Konskie. Când Léon avea douăzeci de ani, părinţii şi fraţii lui au hotărât să plece în căutarea unor orizonturi noi, aşa că au emigrat în Uruguay, o ţară mititică din America de Sud. De necrezut… în Uruguay! Un loc atât de îndepărtat!

Dar tata a preferat să hoinărească în continuare prin Europa, deşi se întorcea din când în când în Polonia. A ajuns chiar să se înroleze în armată, ca să-şi apere patria împotriva ruşilor. În timpul uneia dintre aceste vizite a cunoscut-o pe mama şi pac! Dragostea e în stare de orice. Spun asta pentru că erau foarte diferiţi: el era agnostic2 şi îi plăceau opera, dansul, votca şi cafeaua bună, era un bon vivant, un om vesel; ea, cu trei ani mai mică, era rezervată, de origine umilă, cu o puternică educaţie religioasă moştenită de la tatăl ei, un specialist în Talmud. Mama spunea întotdeauna că era convinsă că pe Léon i-l trimisese Iahve… şi că numai de asta a acceptat un bărbat cu atâtea „defecte”! Ce nostim! Dar, oricum ar fi, se iubeau mult şi erau foarte uniţi.

Taică-meu, care făcuse şcoală şi era foarte întreprinzător, a deschis un atelier de croitorie. Dar până la urmă s-a săturat de persecuția evreilor, care se observa deja în multe locuri din Polonia, şi s-a mutat la Liège. Şi acolo a luat-o de la capăt. Părinţii Blimei, Yaakov şi Raia, au rămas la Konskie, la fel ca sora ei Rifka, împreună cu soţul şi cei doi fii ai ei. Ceilalţi trei fraţi ai Blimei au plecat şi ei din Polonia. Una dintre surori a emigrat în Statele Unite, iar fratele cel mai mare, unchiul Paul, s-a stabilit la Anvers. După un timp, Alter, cel mai mic dintre toţi, a venit să studieze ingineria la Universitatea din Liège.

„Belgia e mai deschisă, mai ales Valonia”, spunea tata. Şi era adevărat; eu, care m-am născut la Liège în ’33, eram considerată belgiancă, nimeni nu făcea vreo deosebire pentru că eram evreică. Acelaşi lucru se întâmpla şi în alte oraşe: Anvers, Bruxelles, Charleroi… „În afară de asta”, mai spunea, „Franţa şi Anglia sunt aliaţii noştri; dacă Germania vrea să ne invadeze, ei ne vor apăra.” Credea atât de mult în asta, încât în ’38 am primit în casă o fată austriacă (avea 18 ani), care fugise de ocupaţia germană din țara sa. Gertha, aşa o chema, a locuit cu noi aproape doi ani, până când pericolul invadării Belgiei a fost iminent. În acel moment, Oeuvre de Secours aux Enfants3 (OSE) a trimis-o în Franţa. Cine se gândea că într-o zi aveam să-i urmăm paşii!

Dar aşa au mers lucrurile. În mai 1940, Hitler a invadat Olanda şi Belgia. Franţa şi Anglia ne-au venit în ajutor, dar totul a fost în zadar. După numai optsprezece zile, regele Leopold al III-lea a capitulat, guvernul s-a exilat şi noi am rămas la cheremul nemţilor. La început, am pretins că totul avea să rămână la fel. Dar războiul e ca o noapte densă şi ceţoasă, ce învăluie totul… şi, în cele din urmă, devorează totul. În fiecare zi aveam tot mai puţină mâncare în casă. Afacerile tatălui meu nu mai mergeau ca înainte, iar în prăvălii lipseau alimentele. Trebuia să recurgem la piaţa neagră, unde preţurile erau fabuloase. Mama era foarte ingenioasă în bucătărie — „eu sunt dintr-un sătuc unde nu exista nicio prăvălie”, ne amintea — şi era în stare să facă minuni. Dar interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii ne obliga să stăm în casă când se lăsa seara, aşa că nu mai era timp pentru plimbări şi prietene. Într-una din acele seri de toamnă, lungi, tăcute şi reci, cu o tristeţe în aer ce părea că pune stăpânire pe tot, mama, încercând să-mi facă o bucurie, a scotocit mult timp într-un cufăr vechi al familiei, până a dat de Katiuşka.

— E o balerină rusă. Cu mulţi ani în urmă mi-a făcut-o cadou bunica ta, mi-a spus cu nesfârşită duioşie în timp ce-mi dădea mica păpuşă. Acum e a ta, va trebui să ai grijă de ea.

Ţin bine minte ziua aceea. M-am bucurat de Katiuşka de parcă ar fi fost cel mai minunat dar. Seara, mama a făcut cartofi prăjiţi în stil belgian, mămăligă şi tartă de rubarbă, mâncărurile mele preferate! Când m-am urcat în pat, am adormit alintând-o pe noua mea prietenă şi, cu toate că nu eram foarte credincioasă, i-am mulţumit lui Iahve pentru părinţii pe care-i aveam şi pentru darurile atât de frumoase pe care mi le trimitea. De unde era să știu ce tragedie se pregătea chiar în acele ceasuri!

În după-amiaza următoare, când m-am întors de la şcoală, am auzit voci străine murmurând în bucătărie. M-am apropiat încetişor de uşă şi mi-am vârât capul înăuntru. Unchiul Paul şi soţia lui, niște vecini, soț și soție, şi părinţii mei m-au salutat, cu pretinsă naturaleţe, deşi se vedea că erau serioşi şi îngrijoraţi.


1 Domnul Duce de Nas Mare (în fr., în orig.)

2 Adept al agnosticismului, concepție potrivit căreia gândirea umană e incapabilă să demonstreze existența sau neexistența lui Dumnezeu. (N. red.)

3 Organizaţia pentru Ajutorarea Copiilor (în fr., în orig.)

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Casa strâmbă · Agatha Christie · „Săvârșirea unei crime îți impune o stare de adâncă singurătate.”

„Și trăiau cu toții într-o casă mică și strâmbă.” Grinzi oblice. Structură de lemn. Holuri spațioase. Lemn de stejar bine lustruit. Alamă strălucitoare. Lambriuri de un albastru pal. Și mobilă înzorzonată cu brocarturi. Pășește cu încredere în Casa strâmbă, sanctuarul familiei Leonides și un roman scris din „plăcere pură” de Agatha Christie, care se întoarce cu vinovăție la „origini”, la seringă ș...[Read More]

Volumul „Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei” este disponibil pentru precomandă

Volumul Ecaterina cea Mare. Portretul unei femei este a doua carte din monumentala trilogie pe care renumitul istoric american Robert K. Massie a dedicat-o familiei imperiale a Romanovilor, dinastia care a condus Rusia timp de mai bine de trei secole, până în 1917. Volumul este disponibil pentru precomandă exclusiv pe site-ul Editurii ALL. Pe durata campaniei de precomandă, volumul are un preț spe...[Read More]

Grupul Editorial Corint la Salonul Internațional de Carte Bookfest, ediția a XIII-a

Grupul Editorial Corint vă invită la ediția a XIII-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest, care se va desfășura în perioada 30 mai-3 iunie, în pavilionul B2 de la Romexpo (Bulevardul Mărăști, nr 65-67, București). Intrarea este liberă. Bookfest reprezintă acel moment al anului în care sunt lansate cele mai așteptate titluri, iar acest an nu face excepție. V-am pregătit lansări cu invitați d...[Read More]

Éric Vuillard, laureatul Premiului Goncourt 2017, vine în România (București, Timișoara și Iași)

Editura Litera și Institutul Francez din România anunță venirea autorului Éric Vuillard în țara noastră, în perioada 27 septembrie – 1 octombrie 2018. O serie de evenimente și întâlniri cu cititorii vor marca lansarea oficială a cărții distinse cu Premiul Goncourt 2017, „Ordinea de zi”, astfel: București, joi, 27 septembrie, ora 19.00, „Dezbaterile de la Elvire” cu Éric Vuillard și Cezar Paul-Băde...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader