Fragment în avanpremieră: Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, de Douglas Adams

La bordul navei Armada au sosit primii pasageri, iar eu am pus ochii pe Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, un roman ecranizat de BBC America.

De ce? Pare atipic, crazy și weird. Și am nevoie de o astfel de lectură.

Problema? Simt nevoia să îmi comand o pizza după ce am citit fragmentul.

Ce au în comun o pisică moartă, un băiat care ştie totul despre calculatoare, un călugăr care crede că lumea e roz, mecanica cuantică, poetul Samuel Taylor Coleridge şi pizza?

Aparent nu foarte multe: asta până când Dirk Gently, detectiv particular, îşi propune să demonstreze interconectivitatea tuturor lucrurilor rezolvând o crimă misterioasă, ajutând un profesor misterios, desluşind un mister şi mai misterios şi mâncând multă pizza. Iar între timp trebuie să salveze şi întreaga omenire (fără să tarifeze suplimentar).

Pentru a afla mai multe, citiţi cartea asta sau, şi mai bine, contactaţi Agenţia de Investigaţii Holistice.

Fragment

– Dragul meu Richard MacDuff, a spus Dirk şi a scos o cutie mare, plată, de sub birou, pe care a împins-o pe masă. Pizza ta.

Richard s-a uitat la el uimit.

– Ăăă… nu, mulţumesc. Am luat micul dejun. Mulţumesc. Ia-o tu.

Dirk a dat din umeri.

– Le-am zis c-o să treci pe la ei în weekend şi-o să rezolvi cu banii. Bine-ai venit în birourile mele!

A indicat de jur împrejur:

– Lumina merge, a spus el şi a arătat spre fereastră. Gravitaţia merge, a continuat şi a lăsat un creion să cadă pe podea. Cu celelalte trebuie să ne descurcăm cum putem.

Richard şi-a dres glasul:

– Ce-i asta?

– Ce-i ce anume?

– Asta, toate astea! a exclamat Richard. Se pare că ai o Agenţie de Investigații Holistice şi n-am nicio idee ce înseamnă.

– Ofer un serviciu unic în lume. Termenul holistic se referă la convingerea mea că avem de-a face cu o interconexiune fundamental a…

– Da, am auzit partea asta mai devreme. Mi s-a părut o scuză ca să exploatezi bătrâne credule.

– Să le exploatez?! Da, aşa ar fi, dacă m-ar şi plăti cineva vreodată, dar te asigur, dragul meu Richard, că nu sunt niciodată într-un astfel de pericol. Trăiesc numai cu speranţă, cum s-ar spune. Sper să primesc cazuri fascinante şi profitabile, secretara mea speră s-o plătesc, proprietarul casei unde stă speră să primească banii pe chirie, cei de la curent speră că o să încaseze de la el şi tot aşa. Mi se pare un mod de a trăi minunat de optimist. Între timp le dau doamnelor vârstnice şi prostuţe un motiv de supărare pe care să-l accepte cu bucurie şi le garantez virtual libertatea pisicilor. Există oare, întrebi tu – şi pun întrebarea în locul tău pentru că ştiu că ştii că urăsc să fiu întrerupt –, un singur caz demn să solicite măcar o fracţiune din intelectul meu, care, cum nu mai trebuie să-ţi zic, e prodigios? Nu. Mă aduce asta la disperare? Mă înjoseşte? Da. Până azi.

– A, bun, mă bucur, dar ce erau prostiile alea despre pisici şi mecanică cuantică?

Oftând, Dirk a ridicat capacul cutiei de pizza cu o singură mişcare a degetelor sale exersate. S-a uitat la obiectul rotund şi rece cu tristeţe şi a rupt din ea. Bucăţele de ardei şi anşoa i s-au împrăştiat pe birou.

– Sunt sigur, Richard, că ştii de pisica lui Schrödinger, a spus Dirk şi şi-a băgat în gură toată felia.

– Bineînţeles. Adică, mă rog, ştiu ceva.

– Şi ce-i cu ea? l-a întrebat Dirk cu gura plină.

Richard s-a foit iritat pe scaun.

– E o ilustrare a principiului conform căruia la nivel cuantic toate evenimentele sunt guvernate de probabilităţi…

– La nivel cuantic şi deci la toate nivelurile, l-a întrerupt Dirk. Deşi, la orice nivel în afara celui subatomic, efectul cumulativ al acelor probabilităţi e, în cursul normal al evenimentelor, imposibil de distins de efectul legilor tari şi rapide ale fizicii. Continuă!

Şi-a mai băgat nişte pizza rece în gură.

Richard s-a gândit că faţa lui Dirk e prea aglomerată. Cu mâncare şi vorbărie, traficul din gura lui era aproape neîncetat. Urechile lui, pe de altă parte, rămâneau aproape total nefolosite într-o conversaţie normală. Şi-a zis că dacă Lamarck avea dreptate şi un astfel de comportament se transmitea, peste câteva generaţii erau şanse să se schimbe radical instalaţia din interiorul cutiei craniene.

– Nu doar că evenimentele cuantice sunt guvernate de probabilităţi, a continuat Richard, dar acele probabilităţi nu devin evenimente reale până nu sunt măsurate. Sau, ca să folosesc o frază pe care tocmai am auzit-o la tine, deşi într-un context cam bizar, actul măsurării colapsează funcţia de undă. Până în acel moment, toate acţiunile posibile ale unui, să zicem, electron, coexistă ca funcţii de undă. Nimic nu-i determinat. Până e măsurat.

– Mai mult sau mai puţin, a spus Dirk, a dat din cap aprobator şi a mai luat o gură de pizza. Dar cum rămâne cu pisica?

Richard şi-a dat seama că exista o singură soluţie să nu-l mai vadă pe Dirk înfulecând, şi anume să mănânce el însuşi restul de pizza. A rulat o felie şi a muşcat delicat de la un capăt. Era bunicică. A mai luat o gură.

Dirk l-a privit cu suspiciune alarmată.

– Ideea lui Schrödinger, a spus Richard, era să imagineze un mod în care efectele comportamentului probabilistic la nivel

cuantic să aibă importanţă şi la nivel macroscopic. Adică, să zicem, la nivelul nostru obişnuit.

– Da, hai să admitem, a spus Dirk şi a continuat să se uite gânditor la restul de pizza.

Richard a mai luat o gură şi a continuat vesel:

– Imaginează-ţi că pui o pisică într-o cutie sigilată total. În cutie mai pui şi o bucăţică de material radioactiv şi o fiolă cu gaz letal. Faci în aşa fel încât într-o anume perioadă de timp apar şanse de jumate-jumate ca un atom din materialul radioactiv să se coboare într-o altă stare cuantică şi să emită un electron. Dacă se întâmplă asta, declanşează eliberarea gazului şi omoară pisica. Dacă nu, pisica trăieşte. Jumate-jumate şanse. Care depind de şansele jumate-jumate ca un singur atom să se coboare sau nu. Sensul, aşa cum îl înţeleg eu, este ăsta: cum căderea unui singur atom e un eveniment la nivel cuantic despre care nu poţi afla decât dacă îl observi şi cum nu faci observaţia până nu deschizi cutia şi vezi dacă pisica e moartă sau vie, consecinţa e extraordinară. Până deschizi cutia, pisica e într-o stare indeterminată. Posibilitatea de a fi vie şi posibilitatea de a fi moartă sunt două funcţii de undă diferite suprapuse în interiorul cutiei. Schrödinger a propus această idee ca să arate aspectele absurd ale mecanicii cuantice.

Dirk s-a ridicat şi s-a dus la fereastră, probabil nu pentru peisajul meschin – un depozit vechi pe care un comic alternativ făcea reclamă la apartamente de lux în dezvoltare –, cât pentru lipsa peisajului pe care i-ar fi furnizat-o imaginea ultimei felii de pizza dispărând.

– Exact, bravo! a spus Dirk.

– Dar ce-are a face asta… cu Agenţia?

– A, asta! Păi, nişte cercetători au făcut o dată un astfel de experiment şi când au deschis cutia, pisica nu era nici vie, nici moartă, lipsea cu desăvârşire şi m-au chemat pe mine să investighez. Am fost capabil să deduc că nu se-ntâmplase nimic dramatic. Pisica se săturase să tot fie închisă într-o cutie şi gazată uneori şi a profitat de prima oportunitate s-o şteargă pe geam. A fost o inspiraţie de moment să pun un castronel cu lapte pe pervaz şi să strig „Bernice!“ cu o voce ademenitoare. Bernice era numele pisicii, înţelegi…

– Stai puţin…

– …şi pisica a fost recuperată rapid. O treabă uşoară, dar a creat impresie în anumite cercuri şi una a dus la alta şi în curând a culminat cu afacerea prosperă pe care o vezi.

– Stai puţin, stai puţin! a insistat Richard şi a dat cu palma în masă.

– Da? a întrebat Dirk inocent.

– Despre ce vorbeşti, Dirk?

– Ai o problemă cu ce ţi-am spus?

– Păi, nici nu ştiu de unde să încep, a protestat Richard. Bun! Ai spus că unii făceau experimentul. E absurd. „Pisica lui Schrödinger“ nu e un experiment adevărat. E doar o ilustrare în scopuri polemice. Nu e ceva ce chiar ai face.

Dirk îl privea cu o atenţie ciudată.

– A, da? a întrebat, în cele din urmă. Şi de ce nu?

– Păi, n-ai ce testa. Ideea e să te gândeşti la ce se întâmplă înainte să-ţi faci observaţia. Nu poţi să ştii ce se întâmplă în cutie fără să te uiţi şi, în clipa în care te uiţi, funcţia de undă colapsează şi probabilitatea se produce. Te învingi singur. E fără sens.

– Ai, bineînţeles, dreptate, în ce ştii, i-a spus Dirk şi s-a întors la scaunul lui.

Şi-a scos o ţigară din pachet, a bătut-o de câteva ori de birou şi s-a întins spre Richard, aţintindu-l cu filtrul ţigării.

– Dar gândeşte-te la asta, a continuat. Să zicem că implici în experiment pe cineva cu puteri paranormale, un clarvăzător, cineva care poate să spună în ce stare e pisica fără să deschidă cutia. Cineva care are, poate, o legătură bizară cu pisicile. Ce se  întâmplă? Oare nu avem o înţelegere suplimentară a mecanicii cuantice?

– Asta voiau să facă?

– Asta au făcut.

– Dirk, e total absurd!

Dirk şi-a ridicat sprâncenele provocator.

– Bine, bine, a spus Richard, ridicându-şi palmele, hai să vedem. Chiar dacă aş accepta, deşi nu accept, că te poţi baza pe clarviziune, n-ar schimba imposibilitatea fundamentală de a face experimentul. Cum spuneam, totul se reduce la ce se întâmplă în cutie înainte de a fi observat. Nu contează cum observi, că te uiţi în cutie direct, cu ochii, sau că te uiţi cu mintea, cum zici tu. Dacă dă rezultate clarviziunea, e doar un alt fel de a te uita în cutie şi, dacă nu merge, e irelevantă.

– Bineînţeles, depinde şi de ce înţelegi tu prin „clarviziune“…

– A, da? Şi ce înseamnă pentru tine „clarviziunea“? Aş fi curios să ştiu, având în vedere istoria ta.

Dirk a bătut iar ţigara de birou şi s-a uitat cu ochii îngustaţi la Richard. S-a lăsat o tăcere grea şi prelungă, întreruptă numai de sunetul ţipetelor franţuzeşti îndepărtate.

– O să spun ce-am spus întotdeauna, a zis Dirk, în cele din urmă.

– Ce anume?

– Că nu sunt clarvăzător.

– Da? Şi cum rămâne cu examenele alea?

Ochii lui Dirk Gently s-au întunecat.

– O coincidenţă, i-a răspuns cu o voce joasă, sălbatică. O coincidenţă bizară şi înfiorătoare, dar o coincidenţă. Una care, aş adăuga, m-a băgat la închisoare pentru o perioadă considerabilă de timp. Coincidenţele pot fi înspăimântătoare şi periculoase.

Dirk s-a uitat iar lung la Richard, evaluându-l.

– Te-am studiat cu atenţie. Pari extrem de relaxat pentru un om în poziţia ta.

Lui Richard i s-a părut că e o remarcă dubioasă şi a încercat s-o înţeleagă. Deodată a înţeles şi nu i-a plăcut.

– Doamne Dumnezeule, doar n-a ajuns şi la tine, nu?

De data asta, Dirk a fost cel nedumerit.

– Cine să ajungă la mine?

– Gordon. Nu, evident că nu. Gordon Way. Are obiceiul să pună presiune pe mine prin alţii, să termin ce i se pare lui important. O clipă mi s-a părut… Ei, nu contează. De fapt, ce voiai să spui?

– Aha! Deci Gordon Way are obiceiul ăsta, nu?

– Ba da. Şi nu-mi place deloc. De ce?

Dirk s-a uitat lung la Richard şi între timp ciocănea cu un creion în birou. Apoi s-a lăsat pe spate în scaun şi i-a spus:

– Dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, a fost descoperit cadavrul lui Gordon Way. A fost împuşcat, strangulat şi incendiat în propria casă. Poliţia presupune că n-a fost împuşcat în casă, nu s-au găsit cartuşe în afară de cele din cadavru. Dar s-au găsit lângă maşina lui Mercedes 500 SEC, abandonată cam la cinci kilometric distanţă de casă. Ceea ce sugerează că trupul i-a fost mutat după crimă. Doctorul care a făcut autopsia e de părere că domnul Way a fost strangulat după ce a fost împuşcat, ceea ce arată un grad de confuzie în capul ucigaşului. O coincidenţă stranie a făcut ca astă-noapte poliţia să intervieveze un domn foarte confuz, care părea să sufere de un complex de vinovăţie fiindcă tocmai dăduse cu maşina peste şeful său. Pe domnul confuz îl cheamă Richard MacDuff şi şeful lui era decedatul, Gordon Way. S-a mai spus şi că Richard MacDuff e unul dintre cei doi oameni care ar beneficia cel mai mult de pe urma morţii lui Way, fiindcă WayForward Technologies ar intra, parţial, pe mâinile lui. Celălalt beneficiar e singura lui rudă în viaţă, domnişoara Susan Way, în al cărui apartament a fost văzut azi-noapte intrând prin efracţie Richard MacDuff. Poliţia nu ştie, bineînţeles. Şi nici n-o să ştie. Oricum, orice relaţie dintre cei doi va fi pusă sub lupă. La radio au spus că-l caută pe domnul MacDuff să-i ajute în anchetă, dar tonul vocii sugera că e vinovat. Tarifele mele sunt următoarele: 200 de lire pe zi plus cheltuieli. Cheltuielile nu sunt negociabile, deşi celor care nu înţeleg astfel de chestiuni li se par tangenţiale. Sunt necesare şi nu sunt negociabile. Sunt angajat?

– Scuze, i-a răspuns Richard, dând încet din cap. Poţi să mai spui o dată totul, de la început?