Fragment în avanpremieră: Un lucru absolut remarcabil, de Hank Green

La câteva ore după ce a sosit din tipar Bird Box: Orbește, Leda Edge ne încântă cu Un lucru absolut remarcabil, de Hank Green (este fratele lui John Green, dar surse de încredere îmi spun că el scrie mult mai bine), o carte îndrăzneață și pătrunzătoare, care pune în discuție teme majore, precum modul în care rețelele de socializare au schimbat noțiunea de celebritate, acela în care cultura noastră se radicalizează, dar și efectele dezumanizante ale unei vieți trăite în lumina reflectoarelor, la cheremul toanelor unui public mondial capabil ba de adorație, ba de ură și denigrare. Traducere de Loredana Frățilă-Cristescu.

Într-o noapte, întorcându-se de la muncă, April May, o tânără de 23 de ani, descoperă, din întâmplare, o reprezentare de trei metri a unui robot îmbrăcat în armură de samurai pe care îl botează Carl. Numai că statui similare se pare că există peste tot în lume și întreaga omenire devine, peste noapte, de-a dreptul obsedată să înțeleagă cine sunt, de unde au apărut, cine le-a creat și, mai ales, cărui scop slujesc bizarele monumente care seamănă prea mult cu puternicii Transformeri ca să nu facă parte dintr-un plan.

Iar April, ca descoperitoare a straniilor Carli, se vede aruncată chiar în mijlocul unei furtuni mediatice, care îi transformă viața, relațille și felul de a fi.

Un lucru absolut remarcabil este un roman captivant despre ce înseamnă să fii om în epoca internetului, YouTube-ului și a atotputernicelor rețele de socializare.

„Amuzant, antrenant, exploziv! Eram convins că Hank va fi grozav ca scriitor, dar chiar nu mi-am imaginat că va fi atât de bun încă de la prima încercare.” JOHN SCALZI

„Cu această carte comică despre partea urâtă a celebrității dobândite pe internet, Hank Green intră pe picior de egalitate în competiție cu faimosul roman al fratelui său,
Sub aceeași stea, ridicându-se la același nivel de excelență.” PEOPLE

„Hank Green, super-vlogger și frate al legendarului autor John Green, a scris Un lucru absolut remarcabil, un roman care vă va umple inimile de încurajare și alinare.” COSMOPOLITAN

„În centrul romanului de debut al lui Hank Green stau întrebări existențiale despre celebritatea dobândită on-line.” WALL STREET JOURNAL


CAPITOLUL UNU

Uitați care‑i treaba, sunt conștientă că vă aflați aici pentru a citi o poveste de proporții epice, plină de intrigi și mister, de aventuri, de situații în care aproape că se moare și situații în care chiar se moare, dar, ca să ajungeți acolo (dacă nu cumva vreți să săriți direct la Capitolul 13, lucru pe care sunteți liberi să‑l faceți, că doar n‑oi fi șefa voastră!), trebuie să vă împăcați cu ideea că eu, April May, pe lângă faptul că‑s una dintre cele mai importante chestii care i s‑au întâmplat rasei umane, mai sunt și‑o femeie de 20 și ceva de ani care a făcut niște greșeli. Mă aflu în minunata poziție de a vă fi prins la înghesuială. Am povestea, așa că o să v‑o spun exact cum vreau. Asta‑nseamnă c‑o s‑ajungeți să mă‑nțelegeți și pe mine, nu doar povestea mea, așa că să nu fiți surprinși dac‑o s‑aveți parte și de ceva melodramă. Mă voi strădui să abordez această istorisire cu toată sinceritatea, dar recunosc, încă de pe‑acum, c‑o să fiu părtinitoare și că mai mereu o să‑mi iau apărarea. În mod ideal, dacă va fi să v‑alegeți cu ceva din toată tărășenia, aceasta nu va fi că veți ajunge, într‑o măsură mai mare sau mai mică, să țineți partea uneia sau alteia din tabere, ci, pur și simplu, că veți ajunge să înțelegeți că și eu sunt (sau, cel puțin, c‑am fost) doar o biată ființă umană.

Și exact așa mă și simțeam, ca o biată ființă umană, în timp ce‑mi târam fundul obosit pe 23rd Street la ora 2.45 dimineața, după ce avusesem o zi de lucru de 16 ore într‑o companie aflată la început de drum, a cărei denumire (din cauza unui contract de tot rahatu’) n‑o să v‑o pot dezvălui. Să faci o facultate de arte ar putea părea o decizie financiară groaznică, dar nu e cu adevărat astfel decât dacă ești ne‑ voit să iei grămezi peste grămezi de credite pentru studii ca să‑ți finanțezi educația de fițe. Și, desigur, eu fix asta făcusem! Părinții mei erau înstăriți, administrau o afacere care furniza echipamente fermelor mici și mijlocii care creșteau vaci de lapte. Cum ar fi chestiile alea mici pe care le agăți de vaci să le mulgi laptele și pe care ai mei le vindeau și distribuiau. Afacerea mergea bine, suficient cât să nu intru prea mult în datorii dacă m‑aș fi dus la o facultate de stat. Numai că eu nu făcusem asta. Așa c‑aveam credite de plătit. Și‑ncă multe! Ca atare, după ce am sărit din specializare în specializare (publicitate, arte frumoase, fotografie, ilustrație) și m‑am hotărât, în cele din urmă, să obțin prozaica (dar măcar utila) licență în design, am acceptat prima slujbă care m‑ar fi ținut în New York, departe de vechiul meu dormitor din casa părinților din California de Nord.

Slujba aceea era la o companie aflată la început de drum și, în mod clar, sortită eșecului, finanțată ca dintr‑un puț fără fund de oameni bogați care nu erau în stare să viseze decât la cel mai plictisitor lucru la care e în stare să viseze un om bogat: să se îmbogățească și mai tare. Desigur, să muncești într‑o companie aflată la început de drum înseamnă să faci parte din „familie” așa că, atunci când lucrurile merg prost, când trec termenele‑limită în zbor pe lângă tine, când pe un investitor îl apucă nervii ori fiindc‑așa se‑ntâmplă‑n viață, pur și simplu, nu scapi de la muncă înainte de 3.00 dimineața. Chestie pe care, sincer, eu, una, n‑o prea suportam. Și nu suportam să trudesc în halu’ ăsta pentru că, oricum, aplicația de gestionare a timpului pe care‑o crea compania mea era o tâmpenie și n‑avea să le fie de vreun ajutor oamenilor! Și aveam oroare de muncă pentru că știam că lucram doar pentru bani și pentru că angajaților li se cerea să‑și trateze slujba ca și cum ar fi fost însăși viața lor, nu doar un serviciu oarecare, de zi cu zi, ceea ce‑nsemna că n‑aveam deloc timp să lucrez la proiectele personale.

DAR…!

Chiar lucram în domeniul pentru care îmi obținusem licența, adică făcând design grafic, și eram retribuită suficient cât să‑mi permit să‑mi plătesc singură chiria la mai puțin de un an după terminarea facultății! Atmosfera de la birou era, practic, aproape criminală și‑mi cheltuiam jumătate din venit ca să dorm în sufrageria unui apartament de două camere, dar reușeam totuși să mă descurc. Hai c‑acum chiar că v‑am vândut gogoși din alea gogonate rău! Adevăru’ e că patul meu o fi stat el în sufragerie, dar eu, una, dormeam (în cea mai mare parte a timpului) în dormi‑ tor, în camera Mayei. Nu trăiam cu ea, eram doar colege de apartament, iar April‑cea‑din‑trecut ar vrea să vă explic foarte clar lucrul acesta. Care‑i diferența? Păi…, în mare parte, faptul că nu fuseserăm combinate când ne mutaserăm împreună. E comod să te cuplezi cu colega de apartament, dar e și‑un pic derutant când ați locuit deja împreună anterior, mai tot timpul facultății, iar apoi ați devenit un cuplu, care, iată, a reușit să rămână împreună vreme de mai bine de‑un an deja!

Și, dacă se‑ntâmplă să fi locuit deja ca niște colege, vă‑ntrebați când apare întrebarea: „Ar trebui să ne mutăm‑mutăm împreună, ca iubite?”? Ei bine, pentru Maya și pentru mine, aceasta a fost formulată astfel: „Se poate să mutăm și noi salteaua aia de La second‑hand din sufragerie, să putem sta pe canapea când ne uităm la un film pe Netflix?” Și, pân‑acum, răspunsul meu a fost: „În niciun caz, suntem doar colege de apartament care mai și ies împreună!” Și ăsta‑i motivu’ pentru care încă mai există un pat în sufrageria noastră.

Doar v‑am prevenit c‑o s‑aveți parte și de ceva melodramă!

Să ne‑ntoarcem însă la miezul acelei nopți fatidice de ianuarie! Porcăria de aplicație trebuia lansată într‑o nouă versiune pe AppStore până săptămâna următoare, iar eu așteptasem aprobările finale pentru niște schimbări ale interfeței cu utilizatorul și… — mă rog, chiar nu cred că vă interesează, erau doar niște răhățișuri plicticoase legate de serviciu. În loc s‑ajung devreme, am stat până târziu, așa cum preferasem în‑ totdeauna. Mi se stafidise de tot creierul de la cât mă strădui‑ sem să descifrez îndrumările criptice ale șefilor care nu erau în stare să deosebească grafica raster de aia vectorială. Am ieșit din clădire (era un spațiu unde lucrau angajații mai multor firme, nici măcar niște birouri închiriate special pentru noi) și am mers pe jos vreo trei minute spre stația de metrou.

Și atunci mi‑a fost respinsă cartela de transport MetroCard. FĂRĂ NICIUN MOTIV! Mai aveam una la muncă și chiar nu știam câți bani îmi mai rămăseseră în cont, așa că mi s‑a părut c‑ar fi fost mai bine să mă întorc cale de trei cvartale la birou, să nu mai dau de vreo belea.

Și‑uite că se face verde la semafor, așa că traversez 23rd Street și un taxi claxonează strident, de parcă n‑ar fi tre‑ buit să mă aflu pe trecerea de pietoni. Hai nu zău, băi, eu am verde! Cotesc înspre birou și imediat o văd. Când mă apropii, devine clar că e… o sculptură cu ADEVĂRAT excepțională.

Vreau să zic, SUPERTARE, dar și un pic „supertare ca la New York”, dacă‑nțelegeți ce vreau să zic? Cum să vă explic eu ce‑am simțit? Cred că… ei bine… la New York, oamenii trudesc vreo zece ani numai și numai pentru a crea ceva absolut uimitor, ceva care surprinde atât de perfect esența unei idei, încât, dintr‑odată, lumea devine de zece ori mai limpede. Iar ceea ce au creat e ceva frumos, puternic și căruia cineva i‑a dedicat o uriașă parte din viață. La știrile locale apare un reportaj și toată lumea zice: „Admirabil!”, după care a doua zi uităm de el din pricina vreunui alt LUCRU ABSOLUT REMARCABIL ȘI PERFECT, ceea ce nu le face pe celelalte lucruri să fie mai puțin minunate sau lipsite de unicitate… Numai că, pur și simplu, există o grămadă de oameni care fac o grămadă de lucruri absolut uimitoare, așa încât, în cele din urmă, ajungi ușor blazat.

Așa m‑am simțit și eu atunci când l‑am văzut — un Transformer1 înalt de trei metri, îmbrăcat într‑un costum de sa‑ murai, cu pieptul uriaș ca un butoi ridicat spre cer la vreo 1,20–1,50 metri deasupra capului meu. Care trona acolo, fix în mijlocul trotuarului, plin de energie și putere. Și părea că în orice moment ar fi putut să se răsucească și să‑și ațintească asupra mea privirea aceea lipsită de expresie, dar atât de re‑ gală! Numai că, în loc de asta, el se mulțumea să stea doar locului, tăcut și aproape disprețuitor, ca și cum lumea nu ar fi meritat deloc ca el să‑i acorde atenție. La lumina felinarelor de pe stradă, metalul său era doar un amestec de negru mat ca noaptea și argint ca oglinda. Și era făcut, în mod clar, din metal… nu părea deloc vreo chestie ieftină de carton vopsită cu spray-ul, ca acelea din care se fac armurile pentru cosplay2. Și era uluitor de bine realizat! Am zăbovit vreo cinci secunde înainte să încep să tremur — și de frig, dar și din cauză că mă holbasem la chestia aia — și să‑mi continui drumul.

Și atunci m‑am simțit CEA MAI MARE NESIMȚITĂ!

Adică eu sunt o artistă care muncește mult prea mult la un serviciu profund neinteresant doar pentru a plăti o chirie exorbitantă și pentru rămâne în acest oraș, în mijlocul celei mai creative și influente culturi de pe Pământ… Iar în fața mea, în mijlocul trotuarului, se înalță o operă de artă care este rodul unor eforturi uriașe, o instalație la care artistul a muncit, probabil, ani și ani în șir, numai și numai ca să‑i facă pe oameni să se oprească din drum, să se uite și să cadă un pic pe gânduri! Iar eu, înrăită de traiul într‑un oraș mare și epuizată mental de orele nesfârșite în care nu făceam decât să mut pixeli de colo‑colo, nici măcar nu mai reușeam s‑arunc înc‑o privire unui lucru absolut magnific!

Mi‑amintesc destul de clar acel moment și‑o să vi‑l descriu. M‑am întors la sculptură, m‑am ridicat pe vârfuri și i‑am zis:

— Crezi c‑ar trebui să‑l sun pe Andy?

Uriașul, bineînțeles, n‑a reacționat în niciun fel.

— Tu stai neclintit dacă într‑adevăr crezi că e‑n regulă să‑l sun pe Andy! am continuat.

Și așa se face că i‑am dat telefon.

Dar, mai întâi, trebuie să vă ofer câteva informații despre Andy!

Cunoașteți momentele acelea când viața se schimbă și zici: „Categoric, negreșit, am să continui să‑i iubesc, să‑i apreciez și să țin legătura cu toți acești oameni grozavi alături de care mi‑am petrecut atâția ani, în ciuda faptului că viețile noastre încep să se schimbe foarte mult chiar de pe‑acum”? După care ai putea foarte bine să‑i și ștergi pe toți tipii ăia din lista de prieteni de pe Facebook pentru că, oricum, n‑ai să‑i mai vezi vreodată? Ei bine, Andy, Maya și cu mine reușiserăm cumva (până în momentul acela, cel puțin) să evităm această soartă. Eu și Maya o făcuserăm prin ocuparea acelorași 37 mp2. Andy însă locuia în cealaltă parte a orașului și nu făcuserăm cunoștință cu el decât în anul trei de facultate. În acea perioadă, Maya și cu mine ajunseserăm să mergem cam la aceleași cursuri, pentru că ne plăceam mult. Evident, făceam parte din aceeași echipă ori de câte ori apărea un proiect care trebuia lucrat de mai mulți studenți. Numai că profesorul Kennedy ne împărțea în echipe de câte trei, ceea ce a-nsemnat că a trebuit să alegem, la întâmplare, și o a treia roată la biclă. Cumva, ne‑am trezit pe cap cu Andy (sau, probabil, din punctul lui de vedere, el s‑a trezit pe cap cu noi).

Știam cine era. Îmi făcusem un soi de părere despre el, care putea fi rezumată, în principal, astfel: „tipul ăla care e, cu siguranță, cu mult mai încrezător în sine decât ar avea dreptul să fie”. Era uscățiv și stângaci, cu pielea albă ca hârtia de imprimantă. Presupusesem că începea să se tundă prin a‑i cere frizerului să facă astfel încât să arate ca și cum nici nu s‑ar fi tuns. Era însă mereu gata să facă vreo remarcă spirituală și, de cele mai multe ori, aceasta era fie amuzantă, fie pătrunzătoare.

Proiectul nostru în trei ne cerea să tratăm un produs fictiv ca și cum ar fi fost cine știa ce mare brand. Crearea ambalajului era opțională, dar aveam nevoie de câteva alternative de siglă și de un ghid stilistic (care e ca o cărticică în care li se spune tuturor cum ar trebui prezentată sigla respectivului brand, ce fonturi și ce culori trebuie folosite și în ce situații). Era mai mult sau mai puțin de la sine înțeles că aveam să lucrăm pe vreo companie inventată, una mișto și în ton cu cele mai la modă tendințe, una care respecta principiile comerțului echitabil și făcea blugi cu buzunare complet inutile sau ceva de genu’ ăsta. De fapt, mai tot timpul ajungeam să ne alegem o fabrică de bere fictivă, pentru că… ei bine, pentru că eram studenți! Cheltuiam o groază de bani numai și numai ca să ne cultivăm gustul pentru bere și să putem da dovadă de snobism în această privință.

Sunt sigură că în direcția aceea am fi luat‑o eu și Maya, dar Andy fusese intolerabil de încăpățânat și cumva, cumva, ne convinsese că aveam să construim identitatea vizuală a „Bubble Bum”3, o gumă de mestecat inventată care mirosea a… fund. La început, argumentele lui fuseseră prostești: cum că, oricum, n‑aveam s‑ajungem noi să facem cine știa ce rahaturi elegante și cool după absolvire, așa că puteam foarte bine să nu luăm proiectul prea în serios. Ne‑a convins însă atunci când a devenit serios: „Uitați care‑i treaba, gagici,” ne zisese el, „e ușor să faci ceva cool să pară cool, de‑aia alege toată lumea așa ceva. În fond, totuși, cool are să fie mereu plictisitor. Ce‑ar fi să facem ceva tâmpit să pară uimitor? Ceva complet nevandabil să devină supertare? Asta e adevărata provocare. Asta chiar cere pricepere. Hai să dovedim că ne pricepem!”

Mi‑aduc aminte foarte clar de acel moment, pentru că atunci mi‑am dat seama că Andy nu era chiar așa superficial.

Când ajunsesem aproape de finalul proiectului, nu mă putusem abține să nu mă simt, oarecum, superioară celorlalți colegi, care‑și luaseră atât de în serios blugii lor strâmți și fabricile lor de bere artizanală. Iar produsul nostru final chiar arăta grozav. Andy era — o știusem, cumva, dar nu trecusem acest lucru la categoria „chestii importante” — un ilustrator extrem de talentat, iar cu iscusința Mayei la scrisul de mână și contribuția mea ce ținea de paleta coloristică, produsul sfârșise prin a arăta chiar mișto.

Așa l‑am cunoscut, Maya și cu mine, pe Andy și slavă Domnului c‑am făcut‑o! La drept vorbind, ne trebuia o a treia… roată la biclă, să mai echilibreze intensitatea perioadei de început a relației noastre. După proiectul Bubble Bum, care lui Kennedy îi plăcuse atât de mult, că‑l pusese pe site‑ul cursului, am devenit un soi de trio. Am lucrat împreună chiar și la niște colaborări ca freelanceri, iar, din când în când, Andy venea pe la noi și ne silea să jucăm jocuri din alea de societate de pe vremuri. După care ne petreceam seara discutând despre politică ori despre visele și neliniștile noastre. Faptul că era, evident, un pic îndrăgostit de mine nu ne deranjase pe niciunul dintre noi, pentru că el știa bine că eram „luată” și pentru că nu cred că Maya îl considerase vreodată o amenințare. Cumva, de relația noastră nu se alesese praful după absolvire și continuaserăm să ne petrecem timpul cu amuzantul, ciudatul, inteligentul și tâmpițelul de Andy Skampt!

Pe care tocmai îl sunasem la 3.00 dimineața.

— Ce mama naibii, April, e ora 3.00! s‑a rățoit el când mi‑a răspuns.

— Am dat peste ceva ce s‑ar putea să‑ți placă să vezi.

— Mi se pare c‑ar mai putea s‑aștepte până mâine.

— Nu, chestia asta e chiar cool! Ia‑ți și camera de filmat… Jason are și niște reflectoare, cumva?

Jason era colegul de apartament al lui Andy — amân‑ doi voiau să devină celebri pe internet. Făceau transmisiuni în direct cu ei înșiși jucând jocuri video pentru un public minuscul și mai urcau pe YouTube și‑un podcast pe care‑l filmau singuri și‑n care prezentau cele mai bune scene în care mureau personaje din filme sau seriale care fuseseră transmise la TV. Mie asta mi se părea ca boala aia incurabilă pe care o au mulți tipi înstăriți, care, în ciuda unor munți întregi de dovezi care demonstrează contrariul, tot mai sunt ferm încredințați că lumii realmente îi mai trebuie încă un podcast comic realizat de albi! E cam dur ce zic, știu, dar așa mi se părea mie atunci. Acum, desigur, știu ce ușor e să te simți lipsit de importanță dacă nu se uită nimeni la tine! De atunci am ascultat și Slainspotting4 ăla al lor și e chiar destul de amuzant.

— Stai așa… ce se petrece? Ce să fac? a întrebat el.

— Uite ce să faci: să vii pe jos până la Gramercy Theatre și să iei cu tine cât de multe dintre prostiile video ale lui Jason poți. Zău, n‑ai să regreți! Așadar, nici să nu‑ți treacă măcar prin cap să te‑ntorci la cine știe ce joc hentai5 cu realitate virtuală jucai… Ce am eu e mai bun, îți promit.

— Așa pretinzi, da’ ai jucat vreodată Cherry Blossom Fairy Five, April May? Ia zi: ai jucat sau nu?

— Închid, să știi! Să fii aici în cinci minute!

Și‑am închis.


1La origine, jucării denumite Transformers produse de compania americană Hasbro și de aceea japoneză Takara, transformate apoi în personajele principale ale unor cărți, benzi desenate, desene animate și filme pentru marele ecran. Jucăriile din această serie înfățișează mai mulți roboți extratereștri care se pot transforma în diverse obiecte sau animale, de unde și denumirea lor (n. tr.).

2Cosplay (engl.), prescurtare a expresiei costume play (engl.), „joc costumat”, formă de exprimare (considerată de unii chiar o formă de artă de tip performance), în care participanții se îmbracă asemenea unor personaje celebre din benzi desenate, filme etc. (n. red.).

3Bum (engl.), „șezut, fund” (n. tr.).

4Joc de cuvinte intraductibil, de la spot(ting) (engl.), „a identifica, a repera” și slain (engl.), „ucis” (n. red.).

5Hentai (jp. în original), termen care desemnează un tip de bandă desenată niponă (manga, jp.) pornografică. Pentru japonezi, termenul denumește și orice tip de perversiune sexuală (n. red.).

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Dulce răzbunare · Joe Abercrombie – „Pe primul loc prudența. Întotdeauna.”

„Sabia se folosește pentru intimidarea adversarului, nu pentru uciderea lui.” Două luni. Au fost necesare două luni pentru a-mi aduna gândurile şi pentru a vă împărtăşi ce am simţit, ce am trăit citind Dulce răzbunare. Mă uit chiar şi acum la roman şi sunt dezamăgită că a fost atât de scurt, doar puţin peste 800 de pagini, în condiţiile în care eu aş fi rămas în universul seriei Prima lege câteva ...[Read More]

Ruta subterană · Colson Whitehead – „În moarte, orice negru devenea fiinţă umană.”

„În moarte, orice negru devenea fiinţă umană. Numai atunci era egal cu omul alb.” În trecut, libertatea a avut un preţ. Istoria nu ne lasă să uităm de fărădelegile, violența şi cruzimea ce au stropit pământul cu sânge şi lacrimi. Sângele sclavilor, loviţi şi maltrataţi pe plantaţii şi ferme, de cele mai multe ori fără motiv, doar pentru a le reaminti cine este stăpânul şi cine este sclavul, cine s...[Read More]

Autoarea Claire Barker vine în România!

Autoarea britanică Claire Barker vine la atelierele de lectură organizate de Asociația 7 ARTE să le citească celor mici duminică, 10 iunie, de la ora 11.30 în Grădina Secretă a librăriei Cărtureşti Verona. Lectura atutoarei britanice, care vine în România special pentru a participa la atelierele smARTkid, face parte dintr-un proiect mai amplu, 10 scriitori contemporani citesc pentru copii organiza...[Read More]

Pierce Brown, autorul seriei „Furia roșie”, vine în România!

De Ziua Internațională a Cărții, a Bibliotecilor și a Bibliotecarului, Grupul Editorial Art și British Council Romania vă invită la o întâlnire captivantă cu autorul trilogiei „Furia Roșie”, Pierce Brown, luni, 23 aprilie, ora 15:00, la Biblioteca British Council.  Întâlnirea cu tânărul autor american de science-fiction se va desfășura în limba engleză și va fi moderată de Andreea Chebac (jurnalis...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader