Într-un viitor deloc îndepărtat, după ce adorm, femeile sunt acoperite de coconi asemenea fluturilor, iar dacă cineva îndrăznește să le tulbure somnul le va transforma în creaturi incredibil de agresive. Una singură, Evie Black, e imună la blestem. Abandonaţi şi lăsaţi prada instinctelor primare, bărbaţii se împart în facţiuni: unii vor s-o salveze pe Evie, iar alţii nu vor decât să menţină haosul. Într-o lume a bărbaţilor, totul se reduce la agresivitate foarte rapid.
Goodreads: 3.74
Boala Somnului, cunoscută ca și Gripa Aurora, se răspândește treptat în toată lumea, (aparent) controlată de Stephen și Owen King. Fire albe, subțiri și fragile, se împletesc în jurul femeilor. Le înconjoară trupurile și li se strecoară sub piele. Le tulbură mintea și le încurajează să viseze, să-și părăsească familiile și să doarmă. Sunt închise în coconi, prizoniere care nu râvnesc după libertate și evadare. Ele sunt Frumoasele adormite, iar în momentul (fatidic) în care încerci să le trezești sau să tai pânza, să rupi firele și să le distrugi coconul, ți-ai săpat singur mormântul.
Primul cuvânt care îmi vine în minte când mă gândesc la Frumoasele adormite este haos. Văd copii abandonați, dispuși să își riște viețile pentru ca mamele lor să se trezească, să-i certe și să-i aline. Văd soți răpuși de durere, la un pas să devină violenți sau să aleagă calea sinuciderii pentru a nu trăi într-o lume lipsită de iubire și de sufletul-pereche. Văd bărbați de toate vârstele atrași de promisiunea vărsării de sânge, de foc, arme și distrugere. Se bucură într-un mod obscen de o apocalipsă prematură, fără să ia în considerare alternativa: poate există o cale sigură (și pacifistă) prin care femeile pot să fie salvate.
Din păcate, agresiunea are câștig de cauză, iar consecințele sunt cutremurătoare. M-am obișnuit cu stilul lui Stephen King, cu predilecția lui pentru distrugere, nebunie și osândă veșnică, însă, de data aceasta, fiul lui vrea să îi impună Răului o limită, o graniță pe care nu are voie să o depășească. Obstacolul este fragil și ușor de înlăturat, chiar dacă intenția a fost nobilă, vizibilă chiar și în capitolele peste care mi-am dorit să sar, oripilată de faptele bărbaților.
În situații-limită, când ai impresia că lumea se prăbușește, că sfârșitul este aproape și ai zilele numărate, regulile se schimbă. Ce era înainte interzis, acum este permis. Nimeni nu poate să te oprească. Noțiunile de bine și rău își pierd semnificația și te bucuri de o libertate extremă, o libertate încurajată de un surplus de adrenalină și de o frică aproape palpabilă, care îți reamintește mult prea târziu de legi, limite și consecințe.
„Oamenii cu multe cărți plătesc mai puțin pentru căldură decât cei cărora nu le place să citească, deoarece rafturile cu volume oferă o foarte bună izolație termică.”
În timp ce un grup mic luptă pentru menținerea ordinii și caută cu disperare un leac, protejând sănătatea mintală a celor treji și oferindu-le femeilor o lume în care să își dorească să revină, cititorii sunt martorii „disperării colective”. Poate că nu am niciun drept să judec faptele celor etichetați „lași”, care preferă calea pastilelor sau un glonț, dar egoismul lor m-a enervat. M-a scârbit. În loc să se gândească la fiicele, mamele și soțiile întemnițate în coconi, la cei rămași, la copiii, tinerii și bătrânii ce devin mult prea repede ținte ușoare pentru golani, infractori și profitori, se pun pe ei pe primul loc și refuză să aibă un rol, oricât de mic, în gestionarea situației.
Astfel, numărul infracțiunilor crește exponențial de repede. Violuri, abuzuri și sacrificii. Coconi aruncați în foc. Case dărâmate. Chipuri transfigurate. Și victime colaterale. Tabloul lucrat cu migală de familia King este un peisaj arid și întunecat. Nu este lipsit de culoare sau de speranță, spre bucuria optimiștilor și a cititorilor ce refuză să accepte că toți optăm, într-un final, pentru corupție și violență, când propria noastră supraviețuire este în joc.
„- Deocamdată, toată lumea e ocupată cu Aurora, răspunse Clint. Probabil jumătate dintre polițiști nici nu au venit la lucru. Iar când se vor întoarce femeile – dacă se vor întoarce –, nu-i va mai păsa nimănui.
Evie șopti din spatele lor.
– Ba le va păsa mamelor. Și soțiilor. Și fiicelor. Cine credeți că face curat pe câmpurile de luptă după ce încetează focurile de armă?”
Fluturii preferă crisalidele, iar moliile coconii. Nu am devenit o „molie-expertă”, dar am aflat câteva lucruri interesante: își împăturesc aripile pe burtă, ca să se protejeze, aztecii credeau că aduc ghinion, o molie albă e semn prevestitor de moarte, iar indienii din tribul Picioarele Negre consideră că moliile negre aduc somnul și visele. Sunt personaje-simbol în Frumoasele adormite, mesageri respinși sau ignorați în primă instanță, ușor de trecut cu vederea când nimic nu mai are sens, iar numărul victimelor este în continuă creștere. Un scurt sfat/avertisment: nu ucide moliile. O să îmi mulțumești mai târziu.
Principala mea problemă cu „Regele” este stilul: cred că drafturile sunt aproape identice cu varianta finală a romanelor (din fericire, este vizibilă contribuția lui Owen). Parcă nici nu se străduiește să redea atmosfera sumbră din Dooling sau vizitele apăsătoare de la Copac (despre care nu vei afla informații adiționale de la mine), compensându-și (în schimb) greșelile cu zeci de personaje greșit de fascinante, instabile, depresive, nebune sau dependente de orice, de la droguri și arme până la afecțiune și iubire.
„- Bine ai face să-ți săruți bărbatul înainte de culcare. Bine ai face să-ți iei adio de la el cât încă mai poți.”
Evie Black este cea mai fascinantă dintre enigme: femeia imună la blestem. Mi-am format zeci de teorii și am început Frumoasele adormite cu o supoziție greșită, la care am renunțat după câteva sute de pagini și o serie de reacții ce oscilau între WTF (îmi cer scuze pentru limbaj) și DE CE?, dar Evie Black a refuzat să îmi ofere o explicație completă, crezând că o să fiu mulțumită (doar) cu o jumătate de adevăr, vorbe profetice și câteva sfaturi înțelepte, toate fiind trimise subsemnatei pe un ton atotștiutor, enervant de intrigant.
Evie este o constantă în timp și spațiu. Poate să fie o femeie seducătoare, o tânără ambițioasă, o vizionară misterioasă sau un copil entuziasmat. În momentul în care este închisă în Penitenciarul pentru femei din Dooling devine un premiu, un blestem și un antidot. Ea este cheia și soluția tuturor problemelor. Ea trebuie să fie sacrificată sau protejată pentru ca femeile să se trezească și regulile să fie restabilite.
„Femeile erau magia la care visau bărbații și, uneori, visele lor se transformau în coșmaruri.”
Confruntarea finală este sângeroasă și toți pionii aruncați în joc sunt conștienți de șansele mici de supraviețuire. Nu au timp și resurse pentru strategii și planuri lipsite de lacune. Totul se desfășoară pe bază de instinct, inspirație și disperare, cu o credință șubredă în reușită. Sunt capitolele mele preferate, cele citite cu teamă și nerăbdare, când toate personajele se adună într-un singur loc, când nu mai au unde să se ascundă și sunt nevoite să își mărturisească intențiile, delimitând cele două tabere.
Când violența a scăpat din nou de sub control, m-am adăpostit în Penitenciarul pentru femei din Dooling și am aflat poveștile a zeci de femei. Am suferit alături de ele, am urmărit cum pleoapele le devin grele și le-am părăsit când au devenit coconi. Au încercat toate trucurile posibile ca să rămână treze, iar unele au reușit să învingă Boala Aurora, preferând să fie amețite sau instabile, agresive sau nostalgice, oricum, dar nu adormite. I-am privit în ochi pe bărbații care au ales să le protejeze și le-au oferit oportunitatea să lupte alături de ei, ultima șansă pentru redemption (nu am găsit un cuvânt potrivit în română).
Fun fact: deținutele îl citesc pe Joe Hill (dacă nu știai, și el este fiul lui Stephen King: Omul focului a apărut la Editura Herg Benet).
„El nu era decât un simplu membru al tribului. Femeile erau adevăratele enigme.”
Sunt atât de multe personaje care merită să fie menționate, admirate sau învinuite, însă refuz să le trec numele în articol. Sunt prea multe amintiri. Prea mulți nervi. Prea multe șanse irosite. Galeria personajelor o să fie o surpriză șocantă pentru cititorii care nu sunt obișnuiți cu „preferințele” familiei King în materie de protagoniști: monștri deghizați în oameni, psihopați, nebuni, traficanți, lași, uneltitori, dar și eroi, puțini și buni, cei care au puterea să îi transforme pe antagoniști în antieroi și să îi ofere omenirii posibilitatea unui viitor.
Când Stephen King și Owen King își unesc forțele, eclipsând atmosfera și personajele din Sub dom, ai toate șansele să termini un roman de peste 800 de pagini la patru dimineața, după o confruntare violentă la o închisoare pentru femei și o mărturisire neașteptată din partea misterioasei Evie Black, zeiță, monstru, blestem și creatură supranaturală.
Frumoasele adormite nu sunt întotdeauna periculoase. Femeile nu sunt victime sau prizoniere. Au oportunitatea să aleagă și să preia controlul, însă s-ar putea să se trezească mult prea târziu. Lumea condusă de bărbați este dominată de haos, neîncredere și teamă. Urmează un val sfâșietor de sinucideri, crime și incendii, cantități industriale de cofeină și gânduri/sentimente latente. Dar există și speranță. Și spirit de sacrificiu. Și greșeli. Și dezamăgiri.
Dacă Netflix o să facă serial după Frumoasele adormite, să vă așteptați la ceva dark, twisted și addictive. Deocamdată, să vedem cum va arăta episodul-pilot de la AMC.
