Fragment în avanpremieră: Nicio picătură de băut, de Mindy McGinnis

În colecția Leda Edge urmează să apară Nicio picătură de băut, romanul de debut al autoarei Mindy McGinnis. Traducere de Ionel Ghiragosian.

Lynn cunoaște toate amenințările posibile asupra heleșteului ei: seceta, o iarnă lipsită de zăpadă, coioții și, mai ales, oamenii care sunt în căutarea apei de băut. Tânăra face tot ce îi stă în putință ca oricine se apropie de heleșteu să plece însetat sau să nu mai plece deloc.

Încrezătoare în forțele proprii, Lynn nu are nevoie de lumea care se întinde dincolo de câmpuri și de pădure. Pentru ea, viața înseamnă doar lupta pentru supraviețuire și grija continuă de a avea lemne și apă. Odată cu șansa de a avea heleșteul ei, vine și necesitatea de a-l apăra cu mult curaj, ceea ce a învățat bine de la mama ei în toate orele pe care le-au petrecut cățărate pe acoperișul casei, cu puștile în mână.

Însă fuioarele de fum ițite la orizont nu pot însemna decât un lucru: străini. Urmele misterioase din jurul heleșteului, amenințările din toiul nopții și gloanțele care răsună dovedesc că străinii nu se vor opri până nu obțin ceea ce își doresc.

Cu un limbaj sugestiv și bogat, abundând de dramatism incredibil, de pericol și de romantism, romanul de debut al lui Mindy McGinnis descrie aventura unei fete într-o lume aridă, nu foarte diferită de a noastră.

„Mindy McGinnis înfățișează complexitatea ținutului sterp din Nicio picătură de băut cu multă grijă pentru detaliu, uneori într-un stil la fel de dur precum sunt și personajele care populează această lume. Nu pot exprima cât de bine este scris romanul și cât de puternic sunt construite personajele! Daca vă doreați o poveste curajoasă și realistă, dar spusă cu suflet, ați găsit-o!” Kendare Blake, autoarea seriilor TREI COROANE ÎNTUNECATE și ANNA ÎN VEȘMÂNT DE SÂNGE


Capitolul I

Lynn avea nouă ani când ucisese prima dată ca să apere heleşteul, mirosul dulce al apei atrăgându‑l pe acel bărbat să fie prins precum rândunicile care îndrăzneau să  se apropie ca să bea. Mama ei îi omorâse pe oamenii care se mai apropiaseră înainte de heleşteul lor, dar, în următorii şapte ani, căzuseră şi de arma lui Lynn, existența lor fiind uşor ştearsă de un glonț şi, apoi, de coioți înainte de răsăritul soarelui. Mirosul morții şi al prafului de puşcă erau izuri din copilăria ei, însă, astăzi, briza de toamnă aduse unul mai puțin cunoscut spre locul în care stătea cocoțată, iar ea strâmbă din nas.

— Ce‑i asta? întrebă Lynn, agitată. Miroase a fum, dar ceva nu‑i în regulă.

Mama întoarse capul spre binoclul de lângă ea.

— Uită‑te spre est!

Lynn luă binoclul şi văzu un fuior subțire de fum alb care se ridica deasupra copacilor, abia vizibil pe cerul gri al serii.

— Ard lemn verde. De‑aia miroase ciudat. Nu dă multă căldură şi face o fumăraie groaznică, explică mama şi lovi cu piciorul un con de pin rătăcit pe acoperiş, trimițându‑l cu viteză pe pământul de dedesubt. Nu cred să ştie prea multe despre ce înseamnă să stai pe‑afară, adăugă, ferindu‑şi ochii de ultimele raze roşii ale soarelui. În plus, fac focul tot timpul, nu doar când au nevoie să gătească, lucru care‑mi spune că încearcă să‑i țină de cald unuia care nu rezistă altfel – poate unui bolnav sau copiilor din grup.

— Pare că sunt jos, lângă râu, spuse Lynn. Nu ar trebui să fie o problemă pentru noi. Au şi ei apă.

— Până seacă, aşa cum se întâmplă vara. Atunci s‑ar putea să se arate interesați de apa noastră.

— Seacă, încuviință Lynn, sau îi ia râul la primăvară, cum s‑a întâmplat cu ultima vacă, biata de ea, care mai rătăcea pe aici.

Mama strânse şi mai mult din buze.

— Nu putem să ne bazăm pe râul ăla. Există un motiv pentru care nimeni nu s‑a stabilit niciodată permanent acolo. Mi se pare că oamenii ăştia nu ştiu să deosebească cerul de pământ! Și am îndoieli că printre ei se află vreun vânător…, zise, apoi tăcu, urmărind cum se împrăştia fumul alb. Le‑aş da trei ierni. Apoi, nu vom mai vedea fum dinspre est.

Lynn lăsă binoclul să‑i atârne de gât.

— E acelaşi foc pe care l‑ai tot văzut?

Mama scutură din cap şi arătă direct spre sud, unde niciun fum nu se înălța deasupra coroanelor copacilor şi nicio pasăre nu ciripea alarmată.

— Nu văd nimic.

— Exact, zise mama. Seara şi dimineața, fumul era dens în sud. Ieri a dispărut, şi astăzi nu se vede nimic.

— Deci au părăsit tabăra; au plecat.

-— N‑au niciun motiv. S‑au stabilit într‑un orăşel, South Bloomfield, de lângă cotitura râului. Au apă din belşug şi mulți copaci de tăiat. Este un loc bun, recunoscu mama. Acolo m‑aş afla şi eu, dacă n‑aş fi aici.

Nu mai zise nimic apoi şi se întinse cu fața în jos, ridicându‑şi puşca, pentru a urmări lumea prin lunetă. Lynn se aşeză în linişte lângă femeie, aşteptând o explicație.

— Ai observat ceva în ultimele trei dăți în care te‑ai dus seara după apă?

Lynn scutură din cap.

— O ştii pe mama‑raton? Aia mare, care traversează câmpul din spatele casei în fiecare seară?

Lynn dădu aprobator din cap. Femela raton era greu de ratat, cu spatele‑i cocoşat care se ridica suficient, încât să fie văzut peste iarba care creştea pe câmpurile abandonate din jurul casei.

— Mda, ce‑i cu ea?

— N‑a mai ieşit. Nu vrea să traverseze câmpul.

Lynn îşi simți firicelele de păr de pe ceafă ridicându‑se, un răspuns primordial în fața pericolului, pe care învățase să nu‑l ignore niciodată.

— Crezi că ne urmăresc? Crezi că au pe cineva la gardul de pe terenul necultivat?

— Probabil. Și, oricine ar fi, au încetat să mai facă focuri, pentru că vor să credem că au plecat. Fără foc, nu au cine ştie ce mânca la cină. Oamenii nu rezistă mult fără o cină caldă, dacă au de ales. Se vor întoarce curând.

— După noi?

— După tot.

Lynn îşi lăsă puşca în poală, metalul rece aducându‑i mai multă alinare decât ar fi putut să o facă vreodată atingerea mamei. Îşi îndoi degetul în jurul trăgaciului, strângându‑l puternic în îmbrățişarea ucigaşă pe care o învățase cu atât de mult timp în urmă. Se întinse pe burtă lângă mama ei, urmărind cum lumina soarelui se reflecta din țevile duble ale puştilor. Aşteptarea era întotdeauna cea mai rea parte, iar pocnetul puştii, o uşurare.

Cu ani în urmă, mama îi arătase fotografii ale morților însetați. Pielea le atârna pe oase ca tapetul coşcovit de pe pereții unui hol nefolosit de la etaj, oamenii împingându‑şi limbile umflate peste buzele crăpate şi sângerânde. Ochii erau atât de adânciți în orbite, încât conturul craniilor era evident.

— Aşa vrei să mori? era întrebarea pe care i‑o tot adresase mama în fiecare noapte, chiar şi astăzi.

— Nu, răspundea întotdeauna Lynn.

Replica mamei devenise deja rugăciunea lor de seară:

— Atunci, va trebui să ucizi.

Regretele erau pentru oamenii care nu aveau ce să apere, pentru aceia care nu aveau apă.

Pe când avea Lynn zece ani, într‑una dintre crizele ei sporadice de optimism, mama deschisese radioul pe frecvențele de unde scurte. Lynn nu ştia dacă o făcuse pentru că spera să audă că, undeva în lume, lucrurile reveniseră la normal sau că oraşele începuseră să îşi relaxeze controlul asupra surselor de apă. Însă ştirea auzită o făcuse pe femeie să zdrobească radioul, fără să îi pese ce mai avea de oferit lumea din afară.

Holeră. Mama îi explicase că fusese cândva cea mai temută boală din lume, lovind oamenii dimineața şi ucigându‑i până la căderea nopții. Se transmitea prin apă şi era contagioasă şi mortală. Sursele de apă curată şi antibioticele o alungaseră câteva decenii, dar oamenii disperați beau acum apă sălcie, iar cererea de medicamente depăşea cu mult proviziile. Oamenii mureau cu miile din cauza unei boli care, cu numai un deceniu în urmă, era luată în râs.

Cu cadavrele care cădeau peste tot în mediul rural şi nivelul apei care creştea odată cu ploile de primăvară, mama decisese că apa heleşteului ar fi putut să le ucidă la fel de uşor cum ar fi putut să le şi salveze. Sistemul de purificare construit de mama se baza pe o strategie simplă, învățată dintr‑un număr al revistei National Geographic. Colile de tablă ale vechiului hambar roşu erau întinse în curte, iar pietrele aşezate pe capete le împiedicau să fie luate de vânt. Sticlele de plastic aşezate una lângă cealaltă, cu toată apa colectată din heleşteu, se roteau pe colile de tablă, purificând apa doar în zilele senine, când, în opt ore, razele ultraviolete ucideau bacteriile din apă.

Chiar dacă în ultima vreme serile fuseseră mai răcoroase, când se duse Lynn de dimineață să ia apă din heleşteu, soarele îi bătea în ceafă. Cu siguranță avea să fie o zi bună pentru procesul de purificare, ceea ce însemna câteva ore de muncă. Împinse marginea primei găleți sub suprafața apei, încercând să nu deranjeze fundul noroios. Indiferent cât de atentă era, algele şi micile bucăți de pământ se depuneau mereu în rezervoare. Se deplasă de‑a lungul malului, spre un loc nou în care să scufunde cea de‑a doua găleată.

După ce se umplu şi aceasta, lăsă ambele găleți pe malul noroios şi îşi ridică brațele ca să îi arate mamei că era gata să meargă spre hambar. Lumina soarelui licări din butoi cât mama îi urmări progresul, scrutând orizontul după cea mai mică urmă a prezenței vreunei persoane care privea. Până la finalul celor o sută de paşi spre uşile hambarului, lui Lynn îi tremurau brațele, aşa că lăsă ambele găleți jos, ca să se odihnească, înainte să deschidă uşa imensă.

Rezervoarele de apă lungi şi albe stăteau acolo în întuneric, acoperite de praf. Cândva, transportaseră substanțe chimice spre câmpurile acum părăginite. Mama spunea că le curățase de nenumărate ori, îngrozită că aceeaşi apă de care depindea salvarea lor ar fi putut să le otrăvească pe ea şi pe Lynn.

Când urcă pe scară spre partea de sus a rezervorului, Lynn îşi aminti de povestea mamei, care ataşase un furtun la robinet şi îl lăsase deschis în rezervoare, până ce apa fusese oprită. Lynn ştia că prima dată sorbise din apa de la robinet din acele rezervoare, limpede precum cristalul, dar nu îşi amintea. Singura apă băută pe care o ținea ea minte era plină de pământ şi avea un uşor gust de peşte. Și, pentru fiecare picătură a ei, Lynn se simțea recunoscătoare.

Scoase capacul de plastic din partea de sus a rezervorului şi vărsă ambele găleți înăuntru, ascultând cum se transforma, odată cu ridicarea nivelului, sunetul apei care curgea. În rezervorul acesta era apa nepurificată din heleşteu. Celălalt era plin pe jumătate cu apa rotită pe colile de tablă şi care urma să fie scoasă iarna ca să umple rezervorul mai mic, cel de trei mii şapte sute de litri, din pivnița locuinței lor.

Lynn puse din nou capacul rezervorului şi îl încălecă o clipă, simțindu‑se obosită când văzu câtă muncă le aştepta. Nu dor‑ mise bine cu o seară în urmă, uitându‑se la zidurile negre ale pivniței, dar văzând în fața ochilor numai cele două fuioare de fum pe cer. Mama nu dormise deloc. Adormind în sfârşit, Lynn îşi auzise mama atingând puşca uşor cu degetele. Totuşi, femeia ieşise pe acoperiş, înainte ca Lynn să se fi dat măcar jos din pat, privind orizontul şi căutând o țintă.

Lynn trecu prin iarba înaltă din curte spre antena ruginită de lângă casă, ignorând scaieții care se i agățau de blugi din mers şi transpirând înainte să urce pe acoperiş. Șterse câteva picături de sudoare din ochi şi alunecă pe şindrilă, lângă mama ei.

— E o zi călduroasă.

— Bună pentru purificat, spuse mama în dorul lelii, cu ochii încă lipiți de lunetă.

Lynn lăsă cureaua carabinei să‑i alunece de pe umăr, îndreptând arma ca să vadă la ce se uita mama ei.

— Niciun fum în dimineața asta, spuse ea. Crezi că…

Un bâzâit persistent spintecă aerul. Toți muşchii i se încordară, dar anii în care folosise armele o opriră pe Lynn din a smuci trăgaciul.

— Ce‑i ăla?

Mama strâmbă din buze.

— Un despicător de buşteni; este al lui Stebbs.

Lynn îşi îndreptă luneta spre sud‑vest, unde putea să‑l vadă pe singurul lor vecin, silueta‑i întunecată abia zărindu‑se la marginea pădurii.

Vocea mamei fu dură, pe măsura formei buzelor sale.

— Acum, că îmbătrâneşti, te doare mai mult piciorul? Cât de departe te‑ai dus ca să găseşti chestia aia? întrebă ea, iar Lynn îşi dădu seama că întrebările nu‑i erau adresate.

— Un despicător de buşteni, repetă Lynn, reuşind în cele din urmă să‑i distragă mamei atenția de la Stebbs. Ce face?

— Despică buşteni.

Lynn schimbă carabina cu binoclul, ca să îl vadă mai bine pe Stebbs cu despicătorul lui de buşteni, şi îl urmări cum ridică pe maşinărie rădăcina imensă a unui copac. Despicătorul o înjumătăți şi apoi o împărți în patru, în câteva secunde.

— Pare util, spuse ea.

— Sunt sigură că este. Și funcționează cu benzină. Nu se găseşte uşor.

— Avem rezervorul, zise Lynn şi gesticulă spre rezervorul de metal de lângă hambar, ascuns complet de tufele de ienupăr.

— Ăla e pentru urgențe.

— Urgențe, repetă Lynn. Pentru ce‑ai folosi benzina?

— Pentru camionetă, îi răspunse mama fără să se uite la ea. Ca să plecăm în sud.

— Eu n‑am să plec, spuse Lynn, strângându‑şi instinctiv pumnii în fața fricii necunoscute de lucruri neştiute. N‑am de gând să plec.

Era o ceartă veche, care se isca an de an, odată cu venirea toamnei: să rămână cu sursa sigură de apă în lunile friguroase care urmau sau să plece în sud, spre clima mai caldă, şi să spere că ar fi găsit apă potabilă, nepăzită şi nerevendicată. Pentru Lynn, nu era nimic de dezbătut. Știa unde cresc murele primăvara, pe care mal al heleşteului preferă peştii să se împerecheze. Asculta cântecele broaştelor seara şi se simțea foarte mândră că aude un sunet atât de rar în lumea lor şi că gloanțele ei ajută la păstrarea în siguranță a heleşteului. Pe panta acoperişului, se simțea sigură pe picioare, aşa cum nu ar fi făcut‑o niciodată pe suprafața plată a unui drum fără sfârşit.

— Când aduni lemne, ai mult de muncă, iar când le tai, şi mai multă, spuse mama. Dacă mergem chiar şi câteva sute de kilometri spre sud, nu vom muri înghețate iarna.

— Câteva sute de kilometri fără apă au să ne ucidă mai repede decât zăpada.

Mama oftă.

— Ar fi trebuit să plec înainte să poți să vorbeşti şi când încă mai puteam să te duc pe brațe de aici. Ne mai gândim la asta cu altă ocazie. Dar, ține cont, eu nu devin mai tânără pe zi ce trece!

— Iar eu nu devin mai puțin încăpățânată! îi replică Lynn.

Mama se ridică de pe şindrile, iar Lynn o urmă, conştientă că discuția lor se terminase. Lynn coborî prima pe antenă şi îşi ridică privirea, ca să îşi vadă mama oprindu‑se pe marginea acoperişului, uitându‑se către sud.

— Un despicător de buşteni, şopti Nenorocitul!

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Povestea incredibilă a lui Enzo (2019) · The Art of Racing in the Rain

Într-un secol în care stresul, grijile și oboseala par să învingă speranța, optimismul și sănătatea, evit filmele cu animale și dramele de familie. Sunt nostalgice, triste și emoționante. Întotdeauna va exista un conflict domestic, un accident neprevăzut, o boală ce nu poate să fie respinsă prin medicamente/tratamente sau o scenă ce îți va consuma tot stocul de șervețele, pregătit în avans, mai al...[Read More]

Calea regilor (Arhiva luminii de furtună #1) · Brandon Sanderson

„Pacea nu oferă niciun avantaj.” Citesc, scriu și respir fantasy. Sunt zile (pe cine mint, sunt nopți) în care prefer romanele YA, în care, chiar dacă nu se pune un accent foarte mare pe universul fantastic creat, iar autorul preferă să se axeze pe evoluția personajelor principale, folosind o gamă restrânsă de teme și clișee, rămân o lectură captivantă și antrenantă, pe care o poți savura și la mi...[Read More]

Fragment în avanpremieră: Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, de Douglas Adams

La bordul navei Armada au sosit primii pasageri, iar eu am pus ochii pe Dirk Gently. Agenția de investigații holistice, un roman ecranizat de BBC America. De ce? Pare atipic, crazy și weird. Și am nevoie de o astfel de lectură. Problema? Simt nevoia să îmi comand o pizza după ce am citit fragmentul. Ce au în comun o pisică moartă, un băiat care ştie totul despre calculatoare, un călugăr care crede...[Read More]

Vrăjitoarea adevărului (Tărâmul vrăjitorilor #1) · Susan Dennard

„Mhe verutja. Încrede-te în mine ca şi cum sufletul meu ar fi al tău.” Anul trecut, prin iunie, aveam 57 de serii începute. Am încercat să le finalizez, să-mi impun o listă de to-read, pe care să o şi respect (de data aceasta). Din păcate, am lăsat romanele nesupravegheate, iar ele au profitat de această „scăpare” şi s-au înmulţit. Au invadat (aproape) fiecare cameră. Au format un zid în faţa tele...[Read More]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader