Memorabila aventură este centrată în jurul lui Papillon (Charlie Hunnam), un hoț de rând condamnat pentru o crimă pe care nu a săvârșit-o la închisoare pe viață în teribilul penitenciar de pe Insula Diavolului. Hotărât să își recapete libertatea și să se întoarcă la iubita lui, Papillon încheie o alianță neobișnuită cu înstăritul Louis Dega (Rami Malek) care, în schimbul protecției sale, îi oferă eroului nostru banii necesari pentru a pune în practică un plan de evadare.
Premiera în România: 18. 01. 2019
Henri Charrière a fost condamnat pe nedrept la închisoare pe viață pe 26 martie 1930. A pierdut șirul evadărilor și al trădărilor, al victoriilor și al înfrângerilor. A fost persecutat, lovit și vânat, însă c(h)arisma, viclenia și inteligența l-au ajutat să supraviețuiască unui șir aparent nesfârșit de ghinioane și pedepse. Memoriile sale, sintetizate în romanele Papillon (1969) și Banco (1972), ne vorbesc despre răscoale, conspirații, înscenări, mizerie, abuz și recluziune, poate cea mai înspăimântătoare condamnare dintre toate.
Am terminat primul roman cu câteva zile înainte să merg la fim. Nu a fost o greșeală, cu atât mai mult cu cât mi-am impus să nu mai văd filme/seriale/miniserii fără să citesc cartea/seria înainte. Inițial, am vrut să lucrez la un articol în care să fac o comparație între primul roman, filmul lui Schaffner din 1973, cu Steve McQueen și Dustin Hoffman în rolurile principale, și noua adaptare cu Rami Malek și Charlie Hunnam. Mi-a fost aproape imposibil să evit anumite spoilere, să nu divulg soarta unor personaje-cheie și să mențin gândurile lui Papillon ascunse de cititor. Am renunțat repede la idee și am încercat să-mi controlez cât mai bine reacțiile când diferențele dintre roman și film au creat o poveste diferită, care s-a îndepărtat dureros de mult de adevăr.
Surpriza? Ironia? Mi-a plăcut Papillon (2019). Dacă nu cunoști povestea lui Henri Charrière și nu aștepți cu nerăbdare să retrăiești toate scenele ce ți-au sfâșiat inima în zeci, sute, mii de bucățele, momentele în care îmbrățișează ipoteza demenței ca singura cale de evadare, capitolele în care se luptă cu forțele naturii pentru a supraviețui, când mlaștina amenință să-l înghită sau oceanul să îi jupoaie pielea, nu ai ce să le reproșezi lui Malek și Hunnam. Da, după cum ți-ai dat seama deja, voiam altceva, alte personaje și alte legături. Voiam să îi cunosc mai bine pe ocnașii ce devin familia lui Papillon, să le urmăresc jocurile de cărți și discuțiile din baracă, să le ascult din nou poveștile și să găsesc o explicație pentru mila resimțită, în condițiile în care majoritatea aveau un motiv legitim să se afle în spatele gratiilor sau să își aștepte condamnarea la moarte.
Libertatea nu este o monedă de schimb, „doar” un drept primit de la naștere. Așa cum va descoperi și Henri Charrière, un hoț de rând, cu o predilecție aparte pentru diamante și bijuterii fine, atunci când toate bunurile materiale îți sunt furate, când familia și prietenii nu au puterea să te ajute sau măcar să îți ofere câteva cuvinte încurajatoare, când forțele de ordine îți savurează înfrângerea și profită de fiecare ocazie pentru a-ți grăbi întâlnirea cu Moartea, rămâi cu un singur scop și cu o singură dorință: recâștigarea libertății.
Tatuajul îi oferă o identitate, o reputație și o poreclă: Papillon. Fluturele vrea să își întindă aripile și să se strecoare printre gratii, să evadeze din celulă și să treacă neobservat. La prima vedere, pare fragil și neînsemnat, o pată de culoare într-un penitenciar ce își întâmpină „oaspeții” cu rechini, gloanțe, cuțite și crime. Fluturele își prinde aripile în capcane, se zbate în pânza de intrigi ce se strânge în jurul său, dar refuză să fie înfrânt și să-și accepte soarta.
Coșmarul nu începe in momentul în care pășești pe Insula Diavolului. Întâi trebuie să-i însoțești pe Papillon (Charlie Hunnam) și pe Louise Dega (Rami Malek) într-o călătorie simbolică pe mare, unde îți este oferită prima lecție de supraviețuire. Delimitările rasiale nu sunt puternic evidențiate în film (sau în cărți), avantajele fiind câștigate mai mult individual, nu prin apartenența la un grup. Dacă ai bani, relații și un renume, poți obține foarte ușor protecție, poate chiar și sprijinul gardienilor și al paznicilor, o întrevedere privată cu comandantul-șef, chiar și un post important, pentru a-ți ușura viața de ocnaș. Dacă îți alegi greșit aliații și toți îți cunosc reputația, nicio sumă de bani nu îi poate împiedica pe ceilalți condamnați să te ucidă și să te ușureze de surplusul de bagaj.
Antiteza dintre Papillon și Dega este cutremurătoare în prima parte a filmului. Papillon știe ce are de făcut și își recunoaște imediat dușmanii. Nu îi provoacă, însă le câștigă repede respectul și încrederea, poate chiar și admirația și prietenia. Henri Charrière a fost un manipulator iscusit. I-a fermecat pe ocnași și pe caralii, i-a dominat prin cuvinte și vorbe meșteșugite, utilizând forța doar în cazuri extreme, niciodată cu intenția de a ucide. Filmul nu face vizibile aceste aptitudini și alege o variantă mai brută, un Papillon mai puțin precaut, predispus la izbucniri violente și improvizații de moment, majoritatea neinspirate sau cu repercursiuni grave.
La polul opus, Louise Dega îți amintește de un șoarece de bibliotecă, de colegul tocilar și cuminte, care tresărea chiar și atunci când era strigat de profesor sau cineva trântea ușa în urma sa. Teama lui este aproape palpabilă. O simți când se agață de Papillon și se strecoară ca un copil în spatele său. O vezi când se prăbușește și își ferește cu rușine trupul de loviturile adversarilor, mult prea speriat și șocat pentru a riposta. O trăiești când surprinzi un licăr de determinare în privirea lui, când întinde degetele și apucă mânerul armei, conștient că nu există cale de întoarcere.
Forța lui Papillon este completată de inteligența lui Dega. Deși condițiile alianței nu le sunt întotdeauna pe plac, au nevoie unul de celălalt pentru a-și recâștiga libertatea. În timp ce Papillon colectează informații și obține repede tot ce are nevoie, Dega alege să fie precaut și suspicios, să tempereze nerăbdarea aliatului său și să limiteze numărul riscurilor.
Față de Papillon, care este condamnat pe viață, Dega nu vrea să își prelungească șederea pe Insula Diavolului și să primească o pedeapsă suplimentară: recluziunea. Doi ani pentru prima tentativă de evadare. Cinci pentru a doua. Moartea pentru a treia.
Oh, recluziunea. Claustrofobie. Liniște. Cinci-șase pași de la un capăt la celălalt al celulei. Gândaci. Înfometare. Prăbușire fizică și psihică.
Am fost impresionată de ambii protagoniști, însă Charlie Hunnam merită o mențiune specială. Chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă setea de libertate a lui Papillon, actorul britanic a știut cum să mă atragă de partea sa și să-mi obțină admirația. O să-l vedeți dărâmat, la limita subzistenței, cochetând cu nebunia și abandonul. O să-i urmăriți tremurul mâinilor și încordarea mușchilor, ritualurile de încurajare, mici trucuri pentru a-și menține sănătatea și puterea.
Forțele de ordine încearcă să-i distrugă voința și să-l transforme într-un turnător, să-l împingă în cel mai întunecat colț al minții sale și să-i calce în picioare spiritul, crezând că astfel o să fie reeducat. Hunnam nu le oferă această satisfacție și se agață cu dinții de orice șansă primită pentru a-i oferi lui Papillon oportunitatea, oricât de mică, de a-și reface viața. Crede în viitorul personajului său, îi înțelege dorința de răzbunare, motivația de a se întoarce cât mai repede la persoana iubită, chiar și afecțiunea pentru Dega, pe care simte nevoia să-l scuture sau să-l lovească pentru a-i aminti că pe Insula Diavolului nu există limite și reguli. Niciodată nu te afli în siguranță și niciodată nu poți știi ce prieten va încerca să te ucidă.
Pe Rami Malek l-am redescoperit recent în Bohemian Rhapsody, la 13 ani după sitcom-ul The War at Home (prefer să nu iau în considerare performanțele din Battleship, Breaking Dawn sau Night at the Museum: Battle of the Smithsonian, unde nu a avut posibilitatea să ne arate cât este de talentat). Așa cum Hunnam m-a convins să mă uit la Sons of Anarchy, cum prind un weekend liber plănuiesc să văd primele trei sezoane din Mr. Robot (din fericire, am uitat toate spoilerele).
Revenind la Papillon, Rami Malek îi oferă suficientă naivitate și bunătate lui Louise Dega cât să ne fie milă de ele, fără să-l transforme într-un erou sau un prizonier cu șanse independente de supraviețuire. Chiar si când Dega se adaptează la noul stil de viață, la munca dură și căldura sufocantă, la oțelul ce îi sfâșie pielea și „toaleta” la vedere, într-o parte a barăcii pe care o împarte cu cel puțin 10-15 prizonieri, evoluția lui este „precaută”. Nu mută munții din loc, nu-și expune atuurile și nu încearcă să-și facă prieteni. Își folosește inteligența pentru a deveni indispensabil și a-l susține așa cum poate pe Papillon, care își asumă numeroase riscuri pentru el, fără să aștepte ceva în/la schimb. Iar Dega știe că el nu este capabil de același spirit de sacrificiu.
Din străini și aliați devin prieteni și frați. E o legătură emoționantă, nelipsită de conflicte și regrete, însă rezistă indiferent de obstacole, până în ultimele minute ale filmului, când simți un gol în stomac și nu știi care este reacția potrivită, dacă trebuie să te bucuri, să te temi sau să te întristezi. Poate toate cele trei în același timp.
Condițiile de pe Insula Diavolului sunt nemiloase, însă nu suficient de dure încât să creeze neplăceri sau disconfort. Am văzut lucruri mai violente și cutremurătoare în Prison Break, nici nu mai pomenesc de OZ, unde nu ai timp să te obișnuiești cu personajele și atmosfera înainte să fii martor la crime, bătăi și toate formele posibile de abuz.
Ținând în continuare „sub sechestru” nemulțumirile mele în ceea ce privește menținerea acurateții materialului-sursă, filmul se limitează la Papillon și Dega. Personajele secundare sunt mai mult „de umplutură”, albe sau negre. Nu au timp să iasă în evidență sau să își justifice prezența. Reprezintă doar pioni de sacrificiu, obstacole și motive de amânare a evadării, o nedreptate care este accentuată cu o ironie involuntară de mărturisirea lui Henri Charrière la predarea memoriilor sale, când afirmă că Papillon „este povestea mai multor oameni”.
Henri “Papillon” Charrière este Michael Scofield (Prison Break), Edmond Dantes (Contele de Monte Cristo) și Linbaba (Shantaram). Este un personaj excepțional, viclean, inteligent și sufletist, pe care sper că îl veți îndrăgi și iubi atât în cele două ecranizări, cât și în cele două romane autobiografice publicate acum jumătate de secol.
P.S.: În roman, Papillon este strigat Papi de Dega. Nu sunt singura care s-a gândit la Michael și Sucre, nu?
