Un gentleman de ocazie · Sebastian Barry

Cât de talentat poate să fie Sebastian Barry! E uimitor cum reușește să strecoare în romane scurte, ce refuză să depășească 300 de pagini, atât de multă bucurie și speranță, atât de multă durere și deznădejde. Emoțiile și gândurile personajelor se revarsă în paragrafe aparent nesfârșite, sentimente și idei care împletesc firele narative și axele temporale cu ajutorul unui stil alert și captivant, neașteptat de duios în momentele-cheie, când până și Un gentleman de ocazie își pierde cumpătul și acceptă prezența răscolitoare a lacrimilor și regretelor.

Anul trecut am citit Zile fără sfârșit, celălalt roman al autorului apărut în colecția Clasici contemporani Litera; l-am terminat pe la două dimineața, epuizată și răvășită, cu ochii roșii și puțin supărată, fiindcă nu avusesem timp să-mi iau „rămas-bun” de la personaje. Încă le întrezăresc siluetele pe prispă. Știu că merindele au fost abandonate pe masa de la bucătărie și că o reuniune a avut loc spre asfințit, la o fermă unde muzica, dansul și libertatea înfrumusețează viața unei tinere sioux, însă aș fi preferat să fiu un martor-mut în locul unui cititor încurajat să-și folosească imaginația pentru a primi răspunsurile îndelung râvnite.

La aproape un an distanță, recitesc câteva pasaje din Un gentleman de ocazie și sar peste dispute și neînțelegeri, peste scenele în care zăpada năvălește în case abandonate, iar o mamă melancolică își privește fetele cum îngheață, peste declarațiile aproape furibunde de iubire și însemnările triste din jurnal, în căutarea unei replici ce mi-a făcut instant pielea de găină: Un om convins că nu poate face rău nimănui e o creatură periculoasă.

Prin ochii lui Jack McNulty, iubirea e înșelătoare, capricioasă și sufocantă. De-a lungul anilor, pasiunea lui pentru Mai Kirwan se transformă într-o dorință toxică, iar nevoile, indiferent de natura lor, devin ancore fixate în trecut, cu lanțurile întinse până în prezent, obstacole pe care ajunge mereu să le ocolească sau le ignore. Lașitatea, teama, comoditatea, dar și contextul politic și social, îl împiedică să recapete controlul și să-și salvezi familia de la o tragedie iminentă. Când un bărbat preferă să-și închidă ochii și să improvizeze, să ascundă problemele și să caute cea mai apropiată soluție, ar trebui să fie criticat pentru că este un șot „de ocazie” și un tată absent, sau apreciat pentru că este un soldat-model și un exemplu demn de urmat pe front?

Dar cine este Jack McNulty, protagonistul romanului Un gentleman de ocazie? Un membru al claselor profesionale, un ofițer britanic, o autoritate districtuală în British Foreign Office, un operator radio în Marina Comercială Britanică, un inginer, un observator al ONU, dar și un fost băutor inveterat și un tată care nu știe cum să-și ceară iertare și când să se întoarcă acasă, unde îl așteaptă amintirea unei căsnicii tumultoase.

Există o distanță foarte mică între iubire și obsesie, iar irlandezul McNulty traversează de nenumărate ori această limită, în ambele direcții, în cele trei decenii și jumătate în care îi urmărim ascensiunea, prăbușirea și vindecarea.

1957, Accra, Ghana. E bântuit de greșelile tinereții și de nopțile în care căuta răspunsuri pe fundurile sticlelor și al paharelor. Își scrie povestea vieții într-o cocioabă de ipsos, decorată cu un vechi model de spirale și pătrate pe exterior, și abia acum apreciază cu adevărat semnificația libertății, chiar dacă propria patrie a fost eliberată. Nu e un scriitor aspirant, ci un bărbat încă îndrăgostit, care retrăiește cu dor și nostalgie ororile războiului, fiorii iubirii și umbrele ce i-au înlănțuit uneori fericirea. Un personaj complex, uneori imprevizibil, pentru care Mai Kirwan simbolizează tot ce este mai frumos, mai nobil și mai exotic în lume.

„Calitățile ei erau considerabile, mintea nu-i era nici superficială, nici vicleană, cât despre profunzimi, ale ei cu certitudine nu erau ascunse. O socoteam persoana cea mai remarcabilă din câte întâlnisem vreodată. Avea momente de gingășie atât de complete și de profunde, că nu mă lăsa doar fără răsuflare, ci și fără inimă, fără suflet, fără un țel pentru care să trăiesc. Le lua pe toate pentru ea, iar eu eram mândru că făcea asta.”

Jack a urcat-o pe un piedestal și a uitat că este o ființă umană, nu o zeiță, că are defecte, temeri și aspirații. Mai este fermecătoare și inteligentă; posedă acel magnetism aparte care îi face pe bărbați să se oprească în mijlocul drumului și să se bâlbâie când le înfruntă privirea, are o limbă ascuțită și un spirit vulcanic, însă în spatele acelui zâmbet ușor malefic și a siguranței cu care pășește pe străzile din Galway, se ascunde o tânără instabilă și o femeie nevrotică.

La rândul meu, am fost și eu vrăjită de Mai. E o explozie de culoare, întotdeauna însoțită de o furtună când se strecoară într-o încăpere. Agită marea și răscolește simțurile, face excese și alunecă în capcanele minții, dependentă de un trai pe care Jack nu i-l poate oferi. E impulsivă și năstrușnică, sensibilă și vicleană, răutăcioasă și nevinovată. Trece prin atât de multe stări și își schimbă atât de abrupt trăsăturile, încât ești tentat să îți închizi ochii și să o îndepărtezi din amintirile tale, pentru că e imposibil ca o singură persoană să interpreteze atât de multe roluri și să fie sinceră atunci când rostește, pe un ton voit enigmatic, că te iubește și că totul va fi bine. Știu că e imposibil, dar mi-ar fi plăcut să asist la o întâlnire între ea și Scarlet O’Hara.

Majoritatea capitolelor sunt asemenea unei avalanșe: intuiești pericolul, observi din timp semnele, însă curiozitatea de împiedică să te miști și rămâi pe loc, admirând forța devastatoare a naturii sau, revenind la Un gentleman de ocazie, lirismul aproape magic cu care Sebastian Barry își seduce cititorii, un lirism menținut prin traducerea excelentă a lui Virgil Stanciu. Unele paragrafe se întind pe două pagini; după câteva zeci de cuvinte, uiți până și ideea de la care totul a pornit. E copleșitor și interzis să te scufunzi astfel între coperte și să citești pe furiș însemnările din jurnal ale lui Jack McNulty, care își așterne cu aviditate sufletul pe hârtie.

„Ce oameni bizari populau pământul, după o jumătate de secol de războaie! Bărbați care fuseseră cândva onești și a căror onestitate se preschimbase în trădare, când paginile istoriei au fost răsfoite de vânt. Bărbați deseori răi și neîndurători, deveniți eroi și patrioți. Plus o sută de nuanțe și amestecuri din cele două.”

Trebuie să-l menționez măcar în treacăt pe Tom Quaye, omul bun la toate al lui Jack și, consider eu, un aliat și un prieten de nădejde. A supraviețuit ororilor din Birmania și a ajuns la gradul de sergent-major, dar a fost nedreptățit după război și demobilizare. E o namilă de om care disprețuiește încălțările, șterge paharele de whisky până strălucesc și prepară o tocăniță a naibii de bună.

E o plăcere să-l asculți și e imposibil să nu prinzi drag de el, mai ales când îngână cântece în ewe și dezbate cu o lejeritate alarmantă cele mai controversate subiecte ale secolului XX. Povestea lui e dulce-amară, absurdă până la un anumit nivel, însă e uimitor cum el nu-și pierde niciodată speranța și visează în continuare la ziua în care va fi reunit cu nevasta și copiii săi.

Nu sunt în măsură să-i judec pe Jack McNulty și Mai Kirwan. Legătura dintre ei sfidează din umbră normele societății, cu toate că fisurile din relația lor nu s-au ivit numai din pricina diferențelor politice și economice. Refuză să fie sinceri unul cu celălalt. Refuză să comunice și preferă să trăiască în tăcere în loc să-și întindă mâinile și să-și ceară scuze. Se iubesc, se doresc și se urăsc, inhalează aburii alcoolului și se trezesc buimaci, cu hainele șifonate și cu zâmbete stinse întipărite pe fețe, întrebându-se cum ar putea Un gentleman de ocazie și o lady să supraviețuiască într-o lume condamnată să treacă prin numeroase războaie pentru a-și regăsi echilibrul. Poate vor reuși. Poate vor eșua. Dar măcar vor încerca. Până la urmă, totul e permis în dragoste și război.