Acolo unde cântă racii · Delia Owens

Știți cum reacționez când un roman îmi este recomandat zi de zi, noapte de noapte? Când îmi apar la interval de câteva ore notificări, recenzii, impresii și laude, toate promițându-mi o lectură minunată, de neuitat? Îl ignor. Îl ascund în bibliotecă, aștept să treacă hype-ul, apoi îl savurez în tihnă, fără să fiu presată sau constrânsă de nevoia de a-l citi cât mai repede. E o „presiune” indirectă, născută din nerăbdarea și bucuria colectivă a cititorilor; de data aceasta, se poate spune că „am cedat”. Și bine am făcut. Pentru că Acolo unde cântă racii este un roman pe care nu-l voi uita prea curând.

Anca, Iustina și Angela mi-au sporit curiozitatea. Voiam să vizitez Barkley Cove, micul orășel de pe coasta Carolinei de Nord, și să o cunosc pe Kya Clark, strigată pe nedrept Fata Mlaștinii. Poreclele și stereotipurile clădesc o societate conservatoare și malițioasă, oarecum specifică așezărilor mici. Te aștepți la răutăți și ironii, poate chiar la câteva „planuri” de răzbunare, însă oare ce scuză aș putea să le ofer adulților, stâlpilor unei comunități, când renunță atât de ușor la un copil și aproape că îl oferă drept ofrandă mlaștinii?

Numește-o indiferență. Numește-l dezgust. Oricât de mult ai căuta, niciun cuvânt nu poate descrie nepăsarea unor oameni obișnuiți să își șteargă mâinile la vederea unei persoane de culoare, să critice cu vehemență aparențele, să arunce cu pietre și vorbe dure, doar pentru că aparțin unei clase sociale superioare. O concluzie eronată, confirmată mai târziu de acțiunile lor și de o viziune îngustă, rudimentară, care nu reușește să le ascundă ignoranța și… dezavantajul, ca să nu folosesc un cuvânt mai urât.

Natura nu a abandonat-o pe Kya Clark. O ocrotește. O învață să supraviețuiască. O adoptă. Trăiește singură în mlaștină, într-o colibă dărăpănată, înconjurată de mii de suflete, necuvântătoare care îi oferă hrană și iubire, un scop în viață, un hobby și un motiv ca să se trezească în fiecare dimineață și să descopere o nouă taină. În inima vegetației, unde natura devine sălbatică, aparent de neîmblânzit, Kya descoperă un tărâm aproape magic, bogat în mistere și secrete.

„Sunt unii care pot trăi fără sălbăticia naturii și unii care nu pot.”

Recunoaște speciile după pene și cromatică. Le-a dedus slăbiciunile și calitățile. Știe când părăsesc coasta. Așteaptă cu tristețe strigătul de rămas-bun, cu nerăbdare corul primăverii, când cerul se întunecă și ele se întorc, întâmpinând-o ca o prietenă, poate chiar ca o soră. Observă prosperitatea naturii și se minunează de fiecare dată când își ghidează barca prin mlaștină, cu ochii larg deschiși la vederea numeroaselor ierburi și rădăcini ce clădesc casa ei, lumea ei, un ecosistem puternic și complex. Un ecosistem ce devine scena unei crime și amenință să-i fure libertatea.

Am crezut că Acolo unde cântă racii (romanul este disponibil pe Libris) o să fie o poveste de iubire (cu sirop). M-am așteptat la un triunghi amoros și la drame adolescentine, la despărțiri în miez de noapte și șoapte strecurate în asfințit. Ah, cât de mult am putut să mă înșel!

Delia Owens își pregătește din timp atuurile. Într-un cadru feeric și neîmblânzit, unde o fată se rătăcește în firele timpului, iubirea înflorește. Spinii nu sunt vizibili, însă Kya le simte înțepăturile. O avertizează, însă ea le ignoră chemarea. Nu-și poate controla emoțiile și curiozitatea. E atrasă de necunoscut și își dorește să fie ocrotită, înțeleasă, iubită. Cum ar putea să îi reziste lui Tate Walker, când o tratează cu atât de multă bunătate? Când are grijă de ea și îi propune (indirect) un joc fragil și personal, prin care îi amintește că nu trebuie să se ascundă și că nu are de ce să îi fie rușine?

„Cititul era cea mai plăcută îndeletnicire din câte avusese.”

Am simțit un gol în stomac când Tate a învățat-o să citească. Îi deschide ochii și îi oferă un dar prețios, un nou motiv ca să zâmbească. În Kya exista o „foame” necunoscută, nevoia de a învăța și de a descoperi. Devorează cu plăcere toate cărțile ce îi alunecă printre degete, recită poezii și se bucură de fiecare dată când izbutește să desprindă sensul cuvintelor, întrecând cu mult așteptările cititorilor.

Nu prea știu ce aș putea să spun despre Kya Clark ca să-i pun în valoare instinctul de supraviețuire, spiritul neîmblânzit, curiozitatea înnăscută sau bunătatea exploatată fără milă de locuitorii din Barkley Cove. A devenit una din eroinele mele preferate. O admiri și o îndrăgești. O respecți și vrei să o protejezi. Suferința ei devine a ta. Din păcate, cred că niciodată nu a înțeles cât este de puternică și de curajoasă.

Teama ei de societate, de interacțiuni, este perfect normală. Fiecare cuvânt pe care îl rostește este prețios, la fel de greu ca o piatră de moară. Poți să simți cum tremură când vorbește, cât de rușinată și de nesigură este de aspectul ei. Însă nu mai este singură. Îi are alături pe Săltărețu’ și pe Tate, care îi reamintesc că nu este doar o fată specială, o orfană și un copil al mlaștinii. Are familie și prieteni, persoane ce o să îi fie alături și niciodată nu o vor abandona… nu-i așa?

„Dacă cineva înțelegea singurătatea, atunci aceea era luna.”

Mi-a plăcut legătura dintre Kya și Tate, cu toate provocările și obstacolele pregătite de autoare. Suferința este tangibilă, la fel și regretul. O prietenie ce s-a născut din curiozitate și un strop de milă s-a transformat într-o dragoste mistuitoare, sinceră și dureros de fragilă. Sunt tineri și le lipsește experiența vieții. Au vise și aspirații, secrete și temeri. I-am certat, i-am iertat și am așteptat ca piesele de puzzle să se așeze la locurile prestabilite, în loc să ne ofere o imagine falsă, provizorie.

„Se infiripa însă o senzație – ca  și cum spațiul dintre umerii lor s-ar fi modificat cumva. Se întrebă dacă Tate simțea la fel. Îi venea să se apropie și mai mult, doar cât să facă brațele să li se atingă ușor. Și se mai întreba dacă Tate ar fi băgat de seamă.”

L-am adorat pe Săltărețu’ și regret că încă nu există posibilitatea să-ți îmbrățișezi personajele preferate din cărți. Poate peste cincizeci, o sută de ani? Asemenea lui Tate, Săltărețu’ este ca o busolă pentru Kya. Este tatăl pe care niciodată nu l-a avut darnic, blajin și înțelegător, ce își mărturisește cu subtilitate iubirea, uimit și intrigat de evoluția fetei ce obișnuia să-i pășească desculță în magazin. Probabil că nu va uita vreodată clipa în care i-a propus o afacere și au ajuns la o înțelegere ce i-a unit pe viață.

Cu salturi în timp și capitole care alternează între trecut și prezent, Acolo unde cântă racii devine treptat și un roman de suspans. Cine l-a ucis pe chipeșul și fermecătorul Chase Andrews, cel pe care toți locuitorii îl admirau și îl iubeau?

Când urmăresc seriale crime și victima este imaginea perfecțiunii (îmi dau ochii peste cap la veșnica afirmație „toată lumea îl iubea”), nu ai cum să nu te gândești că nevinovatul/nevinovata ascundea ceva. De data aceasta, ceva pute în Barkley Cove, iar miasma duce la Chase Andrews. Bine, în condițiile în care e mort, poate că e o afirmație cam neinspirată, însă simțeam nevoia să zic ceva despre Adonis, iar spoilerele mă împiedicau să emit o părere mai complexă. O afirmație (oarecum) îndrăzneață: o să fiți fascinați și enervați în egală măsură de proces.

Acolo unde cântă racii mi-a sfâșiat sufletul în mii de bucățele. M-a făcut să mă simt mică, neputincioasă și nedrept de privilegiată. Mi-a amintit cât de egoiști și nepăsători suntem cu cei din jur, cum îi ignorăm (pe nedrept) pe cei care încearcă să ne protejeze, cât de ușor putem să fim manipulați când iubim „orbește” și cât de puternice sunt legăturile din copilărie. O odă închinată naturii, o poveste dulce-amară de dragoste și o lecție despre maturizare și descoperirea identității. #mustread, în umila mea părere.