După ce ignoră avertismentele unei mame tulburate, anchetată pentru că şi-a pus propriul copil în pericol, o asistentă socială este târâtă, împreună cu copiii ei, într-o lume supranaturală înspăimântătoare.
Premiera în România: 19. 04. 2019
Filmele horror bune sunt pe cale de dispariție. Prinși între sequel-uri (nedorite) și reboot-uri, nu știu cât de curând vom avea oportunitatea să vedem o producție diferită și originală, o poveste care nu trebuie să depindă de jump scares sau de un final șocant, și de cele mai multe ori lipsit de logică, ca să nu simți că ți-ai pierdut aproape două ore din viață. Blestemul femeii care plânge putea să fie o excepție de la regulă și să îmi redea speranța în universul The Conjuring, mai ales după eșecul cu The Nun/Călugărița: Misterul de la mănăstire, însă reușește o performanță „admirabilă”: să transforme până și scenele cu potențial în cadre ce ar putea să fie incluse doar într-un nou Scary Movie.
Nu mă simt bine atunci când dau note mici. Îmi place să cred că fiecare film/serial/carte are ceva special, ceva unic. O replică neașteptată, o scenă memorabilă, o lecție de viață acidă (nu un clișeu frumos „servit”), o interpretare uimitoare sau un plot twist care șterge toate păcatele și erorile precedente (există o epidemie de plot holes în ultima perioadă). Din nefericire, după aproape două săptămâni în care am căutat acel ceva care ar putea salva Blestemul femeii care plânge, mi-am dat seama că misiunea mea este zadarnică și am acceptat adevărul: a fost un film groaznic. Nu slab, prost sau așa-și-așa. Groaznic.
În folclorul mexican, La Llorona sau The Weeping Woman este fantoma unei femei care și-a înecat copiii. Toți cei care sunt în preajma ei și/sau o aud când plânge vor muri/suferi/fi blestemați, copiii având cel mai mult de suferit, ei reprezentând o amintire dulce-amară a tot ce a avut mai drag La Llorona. Chiar dacă nu există dovezi sau surse credibile care să confirme originea legendei, mitul a avut toate atuurile necesare pentru a transforma un film horror într-un succes de box office, fără să recurgă la stereotipuri „anunțate” cu zece minute în avans printr-un foreshadowing previzibil, lipsit de suspans și mister.
1973. Los Angeles. Anna Tate-Garcia (Linda Cardellini sau soția lui Hawkeye din franciza Avengers) este un asistent social care descoperă că Patricia Alvarez, o mamă singură și foarte nervoasă (Patricia Velasquez – nu știu dacă își mai amintește cineva de Anck Su Namun din The Mummy și The Mummy Returns), își închide copiii într-o debara pentru a-i proteja de ea. După ce le vede rănile de pe brațe și predă ancheta poliției, Anna ignoră amenințările și avertismentele Patriciei, considerând La Llorona drept o scuză nejustificată pentru bad parenting, chiar dacă are câteva ezitări și simte că este ceva greșit. În aer. În casă. În atmosferă. În strigătul disperat al unei mame care nu își mai poate proteja copiii.
Când nu sunt prada preferată a ființelor fantastice, copiii sunt foarte periculoși în filmele horror. Ideal este să stai departe de ei, dar, când ești o mamă singură și nu prea crezi în supranatural, în blesteme și fantome, sfatul devine redundant și îți petreci fiecare moment cu ei, mai ales când devin tăcuți, refuză să te privească în ochi, uită cum să râdă și nici măcar mâncarea la pachet nu îi mai face să zâmbească.
Pentru un asistent social și o mamă tânără, nevoită să se împartă între slujbă, casă și copii, Anna eșuează cu brio pe toate planurile. Nu-și supraveghează copiii când știe că sunt în pericol. Nu îi întreabă ce se întâmplă sau poate chiar nu observă schimbarea de 180°, de la cearcănele proeminente până la arsurile și urmele roșii de pe mâini, mai ales după ce fiul ei își trage mânecile de la pijama după ce Anna pleacă din cameră.
Linda Cardellini nu m-a impresionat în niciun rol, însă interpretarea ei din Blestemul femeii care plânge este mediocră (și o spun cu indulgență). Parcă nu știe cum trebuie să reacționeze sau ce să simtă, când să fie fericită și liniștită, când să preia frâiele și să își protejeze copiii. Mi-am închis ochii în scenele în care țipa fiindcă îmi venea să râd. Se agață de clanțe și de orice obiect disponibil, într-o încercare dramatică de a accentua atmosfera înfricoșătoare, însă 1) filmul e parodia unei parodii, 2) cinematografia este horror și 3) atmosfera înfricoșătoare lipsește cu desăvârșire.
Aparițiile La Lloronei nu au niciun sens. Am fost sfătuită să nu mai caut logica într-un film horror, dar câte plot holes pot să accept în condițiile în care personajele își uită sau ignoră propriile sfaturi în mai puțin de cinci minute?
Femeia care plânge este un blestem pentru scenariști: apare și ziua și noaptea, însă doar noaptea ne protejăm de ea și scoatem arsenalul de obiecte și talismane magice (?); trece prin pereți sau trebuie să folosească o ușă sau o fereastră pentru a intra în casă? (nu era fantomă???); trăiești cu impresia că poate să atace doar în apropierea unei surse de apă (acceptăm și baia, de ce nu), apoi afli că nu există limite și nu este neapărat o fană a apei (la cât de murdară este, nu mă mir); telekinezia este utilă doar în anumite momente, de ce să o folosești din timp și să treci la următorul „set” de copii?; de ce diferă reflexia ei în oglindă față de cea din în apă? Și lista continuă.
Am încercat să îi înțeleg pe copii, să mă pun în locul lor și să le caut scuze, însă comportamentul lor este absurd și prostesc. Își văd mama speriată și îngrijorată, dar preferă să își ascundă rănile și refuză să îi spună că au văzut-o pe La Llorona. Really? Credeau că Anna o să îi acuze că s-au rănit unul pe celălalt? Știu că ea a venit deja în casa lor și că este în apropiere, mereu la pândă, însă ignoră toate avertismentele și singura persoană care poate cu adevărat să-i protejeze ca să… ca să ce? Că eu încă nu m-am prins. Voiau să vorbească ei cu La Llorona, să o convingă să îi lase în pace? E distractiv să te joci cu moartea?
Când credeam că mai rău de atât nu se poate (Ha! Ha! Ha!) și că filmul mai are o șansă la redemption, a apărut Rafael Olvera (Raymond Cruz, Major Crimes), moment în care am fost tentată să părăsesc sala de cinema. Dacă interpretarea Lindei Cardellini a fost mediocră, nu știu ce cuvânt să folosesc pentru a nu-l jigni pe Raymond Cruz. Trebuia să apară și un fost preot, echipat cu ingrediente sacre și pregătit să rostească incantații în latină la comandă, însă talentele lui Rafael Olvera se extind și în bucătărie, unde are timp să flirteze (oarecum) cu Anna și să facă small talk înainte de bătălia finală (eram sigură că o să ardă casa cu atât de multe lumânări aprinse).
Este trist când soarta personajelor îți este indiferentă și singura reacție pe care o ai când apare La Llorona este cum de nu se împiedică în rochia aia? Poate un soundtrack adecvat, declanșator de goosebumps, ar fi putut să salveze Blestemul femeii care plânge, însă universul The Conjuring mai încasează o lovitură (sub centură), iar tot entuziasmul meu pentru The Conjuring 3 a dispărut când am aflat că James Wan i-a cedat scaunul de regizor lui Michael Chaves, responsabil pentru această parodie lipsită de umor sau sens. Yaaaay!?
