Eroii · Joe Abercrombie · Prima lege #5

Joe Abercrombie este unul dintre cei mai talentați autori de grimdark fantasy. M-a vrăjit cu seria Prima lege și m-a sedus cu trilogia Marea sfărâmată. A spulberat stereotipurile și nu s-a temut să își sacrifice personajele, să le tortureze și să le îndrume pe căi greșite, savurând cu o plăcere vinovată consecințele faptelor sale. În romanele lui nu există eroi nobili și cavaleri onești, soldați cu inima curată și fecioare blajine și nevinovate. Doar mercenari și ucigași, hoți și șarlatani, trădători și impostori. Și este aproape imposibil să nu te atașezi de ei, chiar dacă știi că au mâinile și hainele pătate cu sânge, sufletele damnate și idealuri mârșave. Întrebarea, totuși, rămâne: cine sunt Eroii?

Sunt autori pe care îi iubesc mai presus de cuvinte. Le devorez cărțile, îi urmăresc pe Twitter și pe Instagram, le citesc blogurile și aproape că leșin de fericire când îmi răspund la mesaje sau îmi apreciază o poză/postare. Când Editura Nemira organiza Serile Nautilus, am fost tentată să-i pun lui Abercrombie câteva întrebări. Eram atât de aproape. Trebuia să iau microfonul și să mă bâlbâi suficient de puțin cât să înțeleagă ce voiam să aflu. Dar nu am îndrăznit, convinsă că întrebările mele erau banale și nu meritau un răspuns din partea unui autor atât de talentat. Încă mă oftic pentru lașitatea mea, însă într-o zi îl voi întâlni, voi primi un autograf și voi vorbi zece minute fără pauză, până în punctul în care un gardian mă va lua cu forța de lângă Abercrombie. Ah! E uimitor ce efect au operele lui asupra mea!

Mi-am (men)ținut cu greu nerăbdarea când Eroii au poposit la mine în bibliotecă. Aproape 800 de pagini traduse de minunata Monica Șerban, 800 de pagini de lupte, răscoale, răzbunări, secrete, alianțe și strategii militare, condamnări pe nedrept, întorsături de situație mai mult sau mai puțin așteptate, confruntări și legende, easter eggs din volumele precedente și emoții neașteptat de puternice la menționarea a două personaje-emblemă pentru universul Prima lege: Sângerosul Nouă și Monza Murcatto.

Știu că romanele sunt voluminoase și înspăimântătoare, cel puțin la prima vedere, dar, dacă ochii tăi au poposit pe acest articol, te rog să citești volumele în ordine: Tăișul sabiei, Fără îndurare, Puterea armelor, Dulce răzbunare și Eroii. Da, știu că ultimele două romane pot să fie citite separat de trilogia inițială, însă de ce vrei să trișezi?

De ce să nu îți pierzi răsuflarea când un personaj este vag menționat, când ai oportunitatea să îl recunoști aproape imediat după reputație, o replică sau un semn distinctiv? De ce să nu te bucuri când descoperi indicii ascunse? De ce să te arunci în mijlocul unei serii, refuzând astfel onoarea de a-i cunoaște pe protagoniștii inițiali, pe antieroii care au urmărit în tăcere conflictele dintre Nord și Uniune, dispăruți, temporar, din acțiune? Seria merită să fie prețuită și respectată. Poate exagerez puțin și am devenit dramatică, dar niciun capitol nu trebuie să fie respins, sărit sau ignorat. Niciun cuvânt.

„Poate că omul se naște cu un stoc limitat de curaj și consumă din el la fiecare necaz. Poate că în lume există doar câteva chipuri. Când îmbătrânești destul, începi să le vezi apărând iar și iar.”

Eroii este un titlu care te induce în eroare. În timp ce mii de oameni se îndreaptă spre un cerc de pietre, soldați ai Uniunii și sălbatici din Nord, Abercrombie se oprește în fiecare garnizoană, cort și detașament, oferindu-ne o imagine pe care cu greu o vom uita.

Nu îmblânzește ororile războiului și nu transformă câmpul de luptă într-o odă închinată eroilor; insistă pe condițiile degradante, aproape inumane, suportate de soldați, pe vremea potrivnică și terenul denivelat, plin de pericole, pe condițiile mizere de trai, pe hrana insuficientă și orgoliul ierarhic, singurul care nu poate să fie învins sau împiedicat să își exercite puterea.

Consecințele sunt revoltătoare: mii de vieți sacrificate în van pentru nechibzuința, prostia sau „strategia” unui colonel sau general dornic să se afirme prin orice mijloace. Nici că ar fi putut să se înșele mai mult Gât-Îngust când afirmă că Orice treabă de război e treabă de erou. Războiul este o perdea de fum și o groapă comună. Este promisiunea unei balade, o ancoră într-o iluzie ce îți oferă nemurire, glorie și un nume care va sădi respect și teroare în inimile dușmanilor. Este o capcană și, din păcate, tot mai mulți tineri și copii sunt atrași de linia frontului, cuceriți de legendele Nordului, de faptele de vitejie întreprinse de războinicii ce și-au făcut debutul cu trilogia inițială (Tăișul sabiei, Fără îndurare, Puterea armelor).

„- Războiul e îngrozitor, nu?

– Răvășește peisajul, distruge negustoria și meșteșugurile, omoară oameni nevinovați și îi recompensează pe cei vinovați. Îi aruncă pe oamenii cinstiți în sărăcie și umple buzunarele profitorilor. Când tragi linie, nu produce altceva decât cadavre, monumente înalte și balade cu eroi.”

Eroii este povestea a mii de personaje, însă doar câteva zeci prind glas cu ajutorul lui Abercrombie. Uimitor cât de diferite le sunt dorințele și aspirațiile! Unii caută izbăvirea și obținerea respectului, în timp ce alții vor doar să ucidă, să fie plătiți și să își bea câștigul până la următoarea bătălie. Lașii supraviețuiesc prin deducții și filosofii, mulțumiți să se afle la baza ierarhiei, unde responsabilitățile sunt puține și hoția a ajuns la rang de artă. Comercianții și negustorii se îmbogățesc la lăsarea nopții, jefuind cadavre și ignorând respectul cuvenit celor căzuți pe linia frontului cu doar câteva ore în urmă. Tabloul pictat de autor este sumbru, grotesc și dureros de realist. Culorile sunt șterse, iar nuanțele pălesc în tonuri închise, care nu reușesc să ascundă petele de sânge sau frica imortalizată în ochii celor uciși.

Față de celelalte romane din serie, Eroii are cea mai previzibilă acțiune, cu câteva excepții la final. Este mai mult un jurnal colectiv de război, cu o galerie impresionantă de personaje, excepțional schițate. Sunt nemiloase, egoiste, arogante și invidioase. Protagoniștii buni și curajoși nu au loc în operele lui Abercrombie: îndrăznesc să își facă subtil apariția, dar își pierd repede inocența când sunt azvârliți în focul luptei, cu arme necunoscute în mâini și armura prost fixată pe trup.

„Momentul morții îi ia mereu prin surprindere pe oameni, chiar și-atunci când știu că aceasta e iminentă. Întotdeauna consideră că sunt speciali și, cumva, se așteaptă la o grațiere. Dar nimeni nu e special.”

Am crezut că Eroii o să fie un roman dedicat lui Dow cel Negru, Protectorul Nordului (sau jefuitorul lui, în funcție de persoana pe care o întrebi). Am motivele mele să-l disprețuiesc și să-i doresc tot răul din lume; chiar și așa, aș minți dacă aș afirma că nu am fost puțin fascinată de el. Nu l-am considerat un strateg înțelept sau un războinic de talia Sângerosului Nouă. Este mult prea coleric și violent, atras de vărsarea de sânge și de adrenalina unui duel interzis. M-au surprins de câteva ori deciziile luate, sinceritatea ascuțită și nevoia lui primordială să fie temut. În viziunea lui, dacă ești temut și numele tău are valoarea unui blestem, abia atunci ești respectat și deții controlul. Nu a fost nici pe departe la fel de înspăimântător pe cât m-am așteptat, dar m-am trezit de câteva ori zâmbind la replicile lui vulgare și ironice.

La polul opus se află Prințul Calder: sunt 90% sigură că numele lui se află în dicționar la definiția cuvântului „laș”. Este un uneltitor fără pereche, „un domn în șanț” și un personaj plin de surprize. Nu am fost vreodată de partea lui, însă e dificil să nu simți o fărâmă de admirație pentru un om ingenios și lipsit de rușine, care recunoaște cu dezinvoltură cât de mic și cât de neînsemnat este, un „luptător” incapabil să țină o armă în mână sau să nu privească un câmp de luptă fără să se gândească la noroiul ce îi va acoperi cizmele și hainele din cea mai fină țesătură.

„Nicio altă slujbă nu iartă prostia mai repede decât cea de soldat. Și niciuna nu încurajează mai tare.”

Fanii seriei își vor aminti de colonelul Bremer dan Gorst, Observatorul Regal al Războiului Nordic, și de Caul Fiori-îți-dau, care „beneficiază” de o evoluție surprinzătoare în Dulce răzbunare. Eroii m-au convins să îl urăsc cu patimă pe Caul (nu că mi-ar fi fost prea simpatic înainte), și să-mi fie milă de Gorst. Oh, cât de mult a decăzut! Este obsedat de o femeie și s-a transformat într-o mașină de ucis (bineînțeles scăpată de sub control). Talentul lui este să facă victime, nu să ofere alinare, dar mi-ar fi plăcut să nu trăiască în continuare în trecut, ca un orb ce refuză să își deschidă ochii când cineva dorește să-i ofere din nou darul vederii. Gorst e încăpățânat, are o gândire limitată și trăiește de pe o zi pe alta.

Poate că doar atât poate, însă nu mi-ar displăcea să-l revăd în următoarele romane din serie. Cine știe? Orice e posibil în universul Prima lege.

Am prins drag de Gât-Îngust, un alt personaj originar din trilogia inițială. Surprinzător, dar grupa lui nu este o familie disfuncțională. Există o înțelegere mistică între ei, un sentiment cald de apartenență, încredere și respect. Alături de ei m-am simțit în siguranță, departe de ororile războiului. Gât-Îngust încearcă să fie cinstit, atât cât se poate în condițiile date, să-și protejeze camarazii și să le ofere un viitor, chiar dacă promisiunile lui sunt în parte minciuni: știe că foarte puțini vor supraviețui, dar toți sunt conștienți de adevăr, chiar dacă nu-l rostesc sau îl trec repede cu vederea. Chiar și Whirrun de Bligh, eroul care mânuiește Mama Săbiilor, poreclit și Crapă-Nuci pentru că… mai bine te las pe tine să descoperi de ce. Suficient să îți spun că a devenit unul din personajele mele preferate din serie.

Visul meu este ca seria să fie ecranizată de Peter Jackson. Doar el ar putea să surprindă forța personajelor și adrenalina din mijlocul luptelor, să răsplătească talentul lui Joe Abercrombie cu bătălii care vor face (din nou) istorie cinematografică. Eroii merită să fie descoperiți, apreciați, admirați, detestați sau uitați. Abercrombie spulberă frumusețea baladelor și ne arată partea (cu adevărat) urâtă a războiului, fără să îmblânzească detaliile sau comportamentul soldaților. Mercenari, hoți, pungași, lași, barbari și profitori. Nu există personaje pozitive sau eroi, miracole și steaguri albe (mai degrabă gri), doar fapte egoiste, trădări, uneltiri, crime violente, obsesii, dueluri sângeroase, vicii și sacrificii.

P.S.: Nu poți câștiga un război fără să-ți murdărești mâinile.