În noul film „Christopher Robin şi Winnie de Pluş” îl regăsim pe Christopher Robin adult, capul unei familii tipice din clasa muncitoare, copleșit de stres și responsabilitate. Însă, exact când are nevoie mai mare, îl reîntâlneşte pe prietenul lui din copilărie, Winnie the Pooh (Winnie de pluș), care îl va ajuta să rezolve o situație complicată la serviciu, dar și să redescopere plăcerile vieţii.
Premiera în România: 3.08.2018
Winnie The Pooh: People say nothing is impossible, but I do nothing every day.
Winnie de Pluş. Tigger. Eeyore. Piglet. Rabbit. Roo. Kanga. Când ai fost ultima oară în Pădurea de 100 de Acri împreună cu Christopher Robin? Îţi aminteşti cât de speriat(ă) erai de Heffalumps şi Woozles sau cum ascundeai borcanele cu miere de Winnie? Era mulţumit doar când şi ultima picătură de ambrozie îi ajungea în burtică, apoi se întreba de ce rămâne înţepenit în scorbură după o masă atât de uşoară. Noroc că Rabbit era întotdeauna prin apropiere şi îl elibera fără să comenteze, altfel Winnie le-ar fi cerut prietenilor săi să agaţe câţiva stupi de cele mai înalte ramuri pentru a-şi savura în continuare singura „slăbiciune”.
Eu şi pofticiosul ursuleţ nu prea ne-am înţeles în copilărie, dar când am văzut că Marc Foster este director (Finding Neverland, The Kite Runner), iar Ewan McGregor şi Hayley Atwell s-au alăturat distribuţiei, am început să mă uit (pe furiş) la Mini Adventures of Winnie the Pooh ca să mă (re)obişnuiesc cu lumea creată de Christopher Robin.
Desenele animate pot să fie apreciate şi savurate la orice vârstă, însă contextul se schimbă de la generaţie la generaţie: regizorii, scenariştii şi producătorii se adresează mai mult adulţilor şi se folosesc de o perdea de fum (efectele vizuale) pentru a masca anumite teme sau subînţelesuri de copii, mici lecţii de viaţă ce sunt descoperite la vârste diferite, când iluzia este înlocuită de realitatea pe care nu vrei să o accepţi, cu atât mai puţin să o confrunţi, când eşti mic, lipsit de obligaţii şi atras de tot ce este nou şi inovativ.
După numeroase aventuri în Pădurea de 100 de Acri, Christopher Robin (Ewan McGregor) s-a maturizat. A renunţat la copilărie şi şi-a uitat cei mai buni prieteni, de parcă propria imaginaţie a devenit ceva feeric şi interzis, un obstacol uşor de ocolit sau de înlăturat, ce îl împiedică să ajungă… manager responsabil cu eficientizarea muncii la Winslow Luggage. Slujba de vis, nu-i aşa? Proiectele de la birou îl împiedică să fie alături de soţia sa, Evelyn (Hayley Atwell) şi de fiica lor, Madeline (Bronte Carmichael), iar superiorul său îi atribuie responsabilități şi griji în plus, mult prea ocupat să fie un leneş cu acte în regulă, a real full-time job.
Când Christopher este nevoit să renunţe la planurile de weekend cu familia… simte că toate lucrurile îi scapă de sub control. Din fericire, se reîntâlneşte cu Winnie de Pluș, care a părăsit între timp Pădurea de 100 de Acri şi a ajuns în Londra secolului XX, dornic să îşi găsească prietenii şi să mănânce câteva borcane cu miere. Scena revederii are o cinematografie aparte: atât Christopher, cât şi Winnie, sunt trişti, melancolici şi îngânduraţi, sentimentele şi trăirilor lor fiind surprinse pe ecran în efect de oglindă. Amândoi se prăbuşesc pe o bancă în parc şi nu ştiu ce ar trebui să facă în continuare, cum să îşi rezolve problemele şi să fie alături de cei pe care îi iubesc.
Christopher Robin: If I work really hard now, in the future our lives will be…
Evelyn Robin: Impressive? Worse? We don’t care. We want you.
Când devin conştienţi unul de prezenţa celuilalt, când Christopher este convins că Winnie este real şi aici, în lumea lui, iar acesta îi rosteşte cu atât de multă iubire şi admiraţie numele, simţi primele semne ale magiei: în acel moment nu contează dacă eşti copil sau adult, dacă îţi plac sau nu animaţiile, dacă Winnie îşi va primi în următoarele minute a 5-a gustare înainte de a 3-a masă de prânz, pentru că singura ta dorinţă este ca ei să se îmbrăţişeze şi să îl vezi pe Christopher râzând, asaltat de amintiri din copilărie şi de poveşti nemuritoare.
Toţi avem nevoie de un Winnie, de un ursuleţ pufos de pluș, simpatic şi dureros de sincer, fascinat de baloane roşii şi amabil cu toţi cei care au onoarea (sau şocul) de a-l auzi vorbind. Vocea lui Jim Cummings, gravă şi uşor răguşită, conferă personajului aura unui bunic ameţit şi pierdut, ce îşi cunoaşte priorităţile şi nu înţelege semnificaţia cuvintelor „obligaţie” şi „responsabilitate”. Winnie este receptiv la nou, însă ignoră regulile şi restricţiile, nu este atent pe unde merge sau ce impact au vorbele sale: le rosteşte cu dezinvoltură, cu o inocență ce îţi încălzeşte sufletul şi multiplică la infinit numărul de „awwwww-uri” acceptat pe minut.
Zâmbeşti la vederea tricoului său roşu, care niciodată nu a putut să-i acopere burtica, şi la urmele de miere lăsate pe podeaua de lemn proaspăt curăţată. Tresari când rafturile se prăbuşesc în faţa ta, iar Winnie priveşte în gol, cu un aer nevinovat, supărat că încă nu a găsit proviziile de miere ale lui Christopher, în egală măsură fascinat şi îngrozit de micul lui musafir neaşteptat. Nu plângi, dar simţi prima înţepătură a lacrimilor când Christopher îşi pierde controlul şi ţipă la Winnie, de parcă el este responsabil de transformarea copilului în adult.
Ewan McGregor nu îşi interpretează personajul. Îl trăieşte. Christopher este în permanenţă rătăcit şi şocat, predispus la mici răbufniri de furie când nu deţine controlul situaţiei sau se lasă atras de Winnie înapoi în Pădurea de 100 de Acri. Se simte încolţit şi încătuşat, se teme că îşi va pierde familia şi că toate eforturile sale la slujbă au fost sortite de la început eşecului. Imaginaţia nu l-a părăsit, însă şi-a pierdut din putere. E o relicvă a trecutului şi poate singura lui şansă de a-şi cunoaşte potenţialul, de a urmări un vis demult uitat.
Christopher este visător. Evelyn este realistă. Scenariul este puţin nedrept cu Hayley Atwell, care nu are suficient screen time pentru a o aduce pe Evelyn la nivelul celorlalte personaje. E prinsă în rolul soției-tablou şi a mamei iubitoare; nu îi ştim pasiunile şi dorinţele şi ne lăsăm păcăliţi de câteva gânduri rătăcite, „expuse” mai mult prin gesturi şi nu prin cuvinte. Abia în ultimele treizeci de minute este (şi ea) atrasă în poveste şi surprinde limita fragilă dintre ficţiune şi realitate, uitând de scepticism şi de scurtele momente de neîncredere, când se teme pentru sănătatea soţului ei. Evelyn Robin ar putea să fie Peggy Carter. Sau Peggy Carter ar putea să fie Evelyn Robin?
Madeline (Bronte Carmichael) nu ştie să se distreze; mereu este cu nasul în cărţi sau îşi face temele, ascunsă în casă, departe de secretele şi aventurile din pădure. Camera ei pare o cuşcă, iar cărţile şi manualele devin gratii. Ar fi dispusă să renunţe la tot pentru ca tatăl ei să petreacă mai mult timp cu ea, însă nu îndrăzneşte să-l roage să stea. Este mult prea matură şi serioasă pentru vârsta ei, sfâşiată de o tristeţe ce îi întunecă privirea şi o împiedică să-şi aprecieze copilăria. La primul rol important al carierei sale, Bronte Carmichael ne uimeşte prin uşurinţa cu care oscilează între mânie şi abandon, speranţă şi deznădejde. Sunt sigură că ne va impresiona şi în serialul Nightflyers (bazat pe romanul Zburătorii nopţii, de George R.R. Martin), care va avea premiera în această toamnă.
Nu te teme: prietenii lui Christopher Robin şi Winnie de Pluș nu au fost uitaţi! Câțiva au apariţii scurte, însă Tigger, Eeyore şi Piglet i-au convins pe scenarişti să-i pună mai mult în lumina reflectoarelor. Sunt desprinşi din desenele animate: Eeyore este apatic, abătut şi depresiv (pentru el, paharul nu este gol sau pe jumătate plin, ci spart), nu pierde nicio oportunitate de a-şi împărtăşi temerile cu cei din jur şi de a reduce moralul cu cel puţin 50%; Tigger este o explozie de energie şi culoare, veşnic agitat şi în căutarea următoarei aventuri (să te pregăteşti să îţi danseze şi să îţi cânte); Piglet, chiar dacă se sperie de propria umbră şi tresare la orice zgomot, are nevoie doar de o mică încurajare şi de un zâmbet sincer pentru a-şi recăpăta încrederea şi a-şi înfrunta temerile.
Christopher Robin şi Winnie de Pluș nu este un film pentru copii sau pentru adulţi: este o poveste emoţionantă despre familie, prietenie şi regăsire, o călătorie palpitantă în care inocența copilăriei se împleteşte cu provocările maturităţii.
