IT: Capitolul 2 (2019) · IT: Chapter Two

După o pauză îndelungată, mai exact după un somn de 27 de ani, răul revine la suprafață în Derry, orașul în care toate obsesiile și temerile prind viață, controlate de un Stephen King malefic, atras de țipetele victimelor sale, adulți și copii urmăriți de un clovn dansator fascinat de traume, ghicitori și jocuri macabre. IT: Capitolul 2 continuă acțiunea din 2017 și este, de departe, cel mai bun horror al anului, însă am o singură „plângere”: de ce apare Bill Skarsgård atât de puțin?

Romanul mi-a oferit un reading slump ce l-ar fi putut transforma și pe IT într-un coșmar dezirabil. Sute de pagini cu informații inutile, monologuri nesfârșite și repetiții peste repetiții, capitole întregi despre pastile și prescripții, CAPS LOCK folosit în exces, pentru orice ambalaj sau etichetă, lovitura de grație fiind un grup de copii, respectiv adulți, față de care nu am simțit compasiune sau empatie, doar indiferență și milă (nu o să intru în detalii și nu voi aduce în discuție scena interzisă, ce niciodată nu o să fie reprodusă într-o adaptare).

Surpriza? Mi-a plăcut enorm de mult ecranizarea din 2017 și abia așteptam să mă întorc în Derry, să-l înfrunt pe Pennywise și să mă reîntâlnesc cu Ratații, un grup inedit de outcasts, copii ce provin din medii instabile sau din familii destrămate, în care, din nefericire, abuzul nu se rezumă doar la nivel emoțional. Traumele și temerile din copilărie îi urmăresc și după 27 de ani, când un telefon de la Mike, singurul „ratat” ce a rămas în Derry, le reamintește de promisiune, un jurământ „vizibil” de fiecare dată când adulții își privesc cicatricea din palmă. Problema? Au uitat.

Au uitat cât de apropiați au fost când erau copii. Au uitat cum se ascundeau în lăcașul lor secret, când cronometrau timpul permis în hamac sau purtau căști pentru duș ca să nu aibă parte de surprize neplăcute (cum ar fi niște păianjeni prin păr). Au uitat că prietenia le-a fost atât colac de salvare, cât și ancoră, că au putut să depindă unii de ceilalți, să își împărtășească secretele și visele, fără să fie batjocoriți sau discreditați pentru cum arată, gândesc sau cum se comportă (Richie a fost excepția, însă niciodată nu a știut când să tacă).

Încă nu îmi vine să cred cât de bine au fost aleși actorii și că am avut o distribuție perfectă. Dacă o meritam? Bineînțeles că da, însă am dreptul să mă minunez de un astfel de dar și să fiu surprinsă de asemănările dintre copii și adulți. Flashback-urile îmi susțin entuziasmul și controlează gradat maturizarea Rataților. Diferențele sunt vizibile, mai ales la Ben, dar trăsăturile și ticurile sunt aproape neschimbate, acele „semnături” ce nu dispar în timp, ci reapar la momentul oportun, un déjà vu strecurat subtil între iluziile lui Pennywise și provocările individuale la care sunt supuși Ratații.

Coșmarurile din copilărie, chiar dacă sunt uitate, renasc atunci când te aștepți cel mai puțin. La prima vedere, ai impresia că Ratații au scăpat de poreclă: au cariere de succes, familii, fani și se bucură de celebritate, cu excepția lui Mike, prizonier de bunăvoie în Derry. Minciuna durează doar câteva minute; poate că ei au impresia că prezentul le oferă stabilitate și libertate, dar cușca și-a extins gratiile. Temerile nu au fost uitate, doar ignorate. Traumele și-au găsit o altă înfățișare și tortura continuă. Abuzul și-a schimbat chipul, frica de eșec sau de respingere are urmări grave, iar complexul de inferioritate încă dăinuie, așteptând o greșeală pentru a prelua din nou frâiele.

Reuniunea Rataților este în egală măsură amuzantă și tragică. Un spoiler (indirect) a fost ascuns în trailer, motiv de supărare pentru fani, un spoiler ce îi împiedică pe adulți să își respecte promisiunile și să-l înfrunte din nou pe Pennywise în IT: Capitolul 2. Fuga pare cea mai bună soluție: dacă pleacă din Derry, amintirile o să se estompeze, urmând să fie din nou uitate. Sunt lași și se tem; nu sunt ipocriți și nu încearcă să își ascundă repulsia.

De ce să își riște viețile pentru un oraș care le-a oferit doar sânge, crime, sacrificii și coșmaruri? Răspunsul este simplu: nu va mai exista o data viitoare. Acum ori niciodată. În plus, cine ar putea să trăiască știind că i-a permis unui monstru să fie liber și să ucidă în continuare?

Jessica Chastain și James McAvoy sunt primele nume ce îți atrag atenția, însă James Ransome și Bill Hader are the real MVPs. Jay Ryan doar zâmbește și arată bine (nu e vina lui, are puține replici și rolul de îndrăgostit-fără-speranță nu-i oferă șansa să ne arate ce poate, cu excepția unui abdomen care va reprezenta sursa unor meme-uri în viitorul apropiat), Andy Bean dispare în fundal, chiar dacă încheie magistral ciclul de 27 de ani, cu câteva cuvinte bine alese, un omagiu adus Rataților, iar Isaiah Mustafa reușește să fie liantul grupului, cel puțin în faza de început, fără să îți câștige încrederea sau simpatia.

Jessica Chastain este o actriță underrated. Aș vrea să fie protagonista unui serial dark fantasy, asemenea Evei Green în Penny Dreadful. E talentată, fascinantă și poate să alterneze fără nicio problemă rolurile, să fie domnița la ananghie sau antagonistul deghizat în prieten și aliat. Din fericire, toți actorii au momentele lor în IT: Capitolul 2, iar Jessica ne reamintește că 1) dragostea e oarbă, 2) orice armă poate să ucidă un monstru, 3) trecutul nu trebuie să îți controleze viitorul și 4) o baie în sânge nu este cel mai bun tratament când ești persecutat de un clovn cu dinți foarte ascuțiți.

După ce și-a luat „la revedere” de la Charles Xavier și celelalte 23-24 personalități ce și-au găsit un nou scop în Glass, James McAvoy preia „frâiele” de la Jaeden Martell și îl ajută pe Bill Denbrough să-și înfrunte coșmarul și să-și recunoască vinovăția. Încă te bântuie scena cu micul George, când IT îl cheamă din gura de canalizare? Și pe mine. Iar dacă vreodată te mai îndoiești de McAvoy, oferă-i o nouă șansă în IT: Capitolul 2, când retrăiește toate scenele din prima parte și traumatizează un alt copil într-o încercare disperată de a-l proteja de atenția ce îi este acordată de Pennywise. E isteric, îndurerat și nu ezită să apese pe trăgaci când găsește puterea să-l ierte pe tânărul Bill pentru o minciună nevinovată.

Știu că nu există nicio șansă ca James Ransome și Bill Hader să fie recompensați cu o statuetă „grea”, dar am să revăd filmul la cinema doar pentru ei. În timp ce Ransome ne demonstrează că nu toți avem what it takes to be a hero și că e normal să îți fie frică și să eziți, chiar și atunci când ai cele mai bune intenții și vrei să îți salvezi prietenii de la moarte sigură, Hader este magistral prin umorul lui vulgar și replicile acide, întrecut de o prestație impresionantă în lupta finală, când renunță la glume și subterfugii pentru a-și accepta temerile și eșecurile. Preia rolul de liant și clădește în jurul lui o scenă nostalgică și emoționantă, într-un cadru feeric și pașnic, puțin nepotrivit pentru un horror, chiar și unul psihologic.

Însă IT: Capitolul 2 nu este un horror obișnuit, iar scenele în semiobscuritate și clișeele specifice genului își fac simțită prezența abia la sfârșit, după lupte individuale și câteva momente de rătăcire. Dacă tot am pomenit de lupta finală, am o nedumerire: IT este extraordinar de puternic. Poate să se teleporteze și să devină invizibil, să creeze iluzii și să își schimbe înfățișarea, să posede trupuri și să controleze mai multe persoane în același timp. De ce își uită abilitățile sau nu le folosește atunci când trebuie?

IT: Capitolul 2 este un horror psihologic în care atmosfera apăsătoare și întunecată, ideală pentru un oraș creat de Rege, este completată de jump scares (am tresărit de câteva ori, chiar și atunci când știam ce o să se întâmple), de un Pennywise mai puțin înfricoșător, dar la fel de diabolic, și de același umor negru cu care am fost recompensați și în prima parte: glume vulgare, ironii și comentarii deplasate, ce suferă la capitolul originalitate, neașteptat de savuroase – o gură proaspătă de aer după trucurile dezgustătoare ale lui IT.