Inspectorul criminalist Harry Hole de la Poliția din Oslo este detașat la Sydney ca să-i asiste pe omologii săi australieni în rezolvarea unui caz de crimă. Harry e liber să le ofere ajutor, însă a primit instrucțiuni clare să se țină departe de necazuri. Victima — o norvegiană de douăzeci și trei de ani — este o mică celebritate în țara ei.
Nefiind genul care să stea deoparte, Harry se împrietenește cu unul dintre detectivii însărcinați cu investigarea cazului și cu unul dintre martori, implicându-se tot mai mult în găsirea ucigașului. Împreună, cei trei descoperă că uciderea tinerei face parte dintr-un șir de cazuri neelucidate, tiparul crimelor indicând că autorul ar fi un psihopat care acționează în toată țara.
Pe măsură ce se apropie tot mai mult de criminal, Harry începe să se teamă că nimeni nu este în siguranță, cu atât mai puțin cei implicați în rezolvarea cazului. Oare îl vor prinde pe ucigaș înainte să facă o nouă victimă?
Goodreads: 3.54
„Când dragostea moare, mor și eu.”
Am amânat mai bine de un deceniu prima întâlnire cu Harry Hole (nu țin cont de filmul Omul de zăpadă). Față de alți cititori, care nu simt nevoia să citească volumele în ordine și reușesc să ignore spoilerele (și să nu le pună la suflet), eu prefer să îmi țin sub control nerăbdarea și curiozitatea, să am încredere în edituri că vor publica în ordine romanele (oh, cât de complicată este această sarcină!) și să îmi formez o părere progresivă despre personaje.
Unde mai este farmecul dacă (deja) știu că X a fost torturat și a prins trei criminali în serie, dintre care unul a reușit să evadeze din închisoare în urmă cu două volume, dacă toate secretele de familie au fost deja elucidate, iar echipa a trecut prin numeroase schimbări și drame, majoritatea menționate doar pe fugă, un scurt reminder ce îmi amintește cât sunt de rătăcită și neinformată? Nu, nu și iar nu. Sunt încăpățânată și vreau să mențin suspansul seriei. Vreau să îmi formez (singură) o părere despre echipă, să deslușesc fără ajutor și hint-uri legăturile dintre membri, să descopăr care este atmosfera din secție și de ce se adună toți în camera aia mică și friguroasă de la subsol, unde cafeaua este mereu rece, iar scaunele scârțâie de fiecare dată când ofițerul de serviciu are ceva de adăugat.
Îmi plac aceste ritualuri aparent nesemnificative, detaliile strecurate cu subtilitate de autor în momente-cheie sau momente-oglindă, ușor de remarcat dacă nu te lași distras(ă) de terenul de joacă al prădătorului, de victime prinse sub gheață sau ascunse în zăpadă, de martori falși, declarații mincinoase și colegi ce nu se sfiesc să te arunce în gura lupului dacă vor să-și salveze pielea și să își mențină reputația intactă. Pe scurt, seriile polițiste sunt corupte: te atrag printr-o doză interzisă de adrenalină, prin tablouri macabre și personaje imprevizibile, trădări neașteptate și scene desprinse din cele mai întunecate coșmaruri.
Din păcate, Liliacul spulberă toate miturile. Nu știu dacă am avut așteptări prea mari sau am obosit să caut (și să nu găsesc) un thriller bun. Atenție, am zis bun. Nu mindfuck. Twisted. Genial. Memorabil. Mă mulțumesc și cu apelativul bun, atât timp cât nu mă scufund în clișee, arhetipuri și replici de duzină.
„Oamenii devin legați de secretele pe care și le împărtășesc. Și nu vor mereu asta.”
Jo Nesbø este sadic, imprevizibil și nemilos, trei „calități” pe care le caut la autorii de thrillere. Mi s-au părut fascinante legendele aborigenilor australieni, semnificația „Liliacului” și „viziunea” criminalului în serie (a fost ciudată și tulburătoare, însă originală), dar Harry Hole nu a fost un protagonist intrigant.
Nu știu de ce m-am așteptat la un antierou, la un polițist rece, distant și foarte inteligent, care nu acționează din instinct și (în niciun caz) nu îi pune pe cei din jurul său în pericol. Harry Hole este retras, neliniștit și rușinat, apoi, peste două capitole, este prietenos și glumeț, urmând să devină violent și sadic când te aștepți cel mai puțin. E un bărbat instabil, cu un trecut întunecat, plin de regrete. Greu de înțeles. Trăiește în umbra Liliacului și refuză să se dea bătut, alunecă ușor în depresie și îi respinge pe cei care încearcă să-l ajute.
Nu este Bruce Wayne, dar probabil că este fan DC. În el se regăsește acea dorință aproape mârșavă de a-și sacrifica viața pentru binele suprem; nu se gândește la problemele pe care le-ar lăsa în urmă: durerea unei inimi frânte, regretul unui prieten sau fantoma unei legături întrerupte cu brutalitate. Nu știe să își aprecieze colegii și aliații, chiar dacă are impresia că le observă cu dezinvoltură defectele și calitățile, punctele slabe și atuurile specifice meseriei.
Uneori, vede doar ce își dorește. Sau ce trebuie să vadă. Acceptă atât de ușor minciuna/iluzia sau varianta sigură, încât nu poți să nu te întrebi: oare a fost intenția autorului? Să creeze un protagonist „defect”, cu tendințe autodistructive? Este prea devreme să vorbim de personalitate multiplă, însă nu aș scoate atât de repede ultimul as din pachetul de joc.
Pe Libris sunt disponibile mai multe romane din seria Harry Hole.
Oricât de mult mă doare să afirm asta, Harry Hole ar putea să devină un criminal foarte interesant. Dacă învață cum să își controleze reacțiile și nu își mai alternează atât de des rolurile, de la bărbatul naiv și rușinos la polițistul dur și cu gura mare, ne-ar oferi tuturor oportunitatea să-l vedem, chiar și câteva secunde, pe adevăratul Harry Hole. Cu bune și cu rele, cu demoni și regrete. Doar este om. Are voie să greșească și să fie iertat.
„Cred că oamenii simt nevoia unei pedepse atunci când nu-și mai pot accepta acțiunile proprii. Și părea că după asta tânjeam: să fiu pedepsit, să fiu biciuit, torturat, umilit. Orice, atâta vreme cât mă ajuta să simt ispășirea. Însă nu mă pedepsea nimeni.”
Mă fascinează duo-urile din serialele polițiste, cu atât mai mult când scenariștii refuză să accepte povestea clasică de dragoste și ne oferă o relație mai complexă, o prietenie sinceră sau o alianță forțată (The Blacklist, The Killing, Instinct). În serii nu prea am avut noroc cu astfel de legături, dar Jo Nesbø ne oferă un parteneriat inedit, puțin haotic, cu momente neașteptat de profunde, reacții abrupte și zicale pline de înțelepciune, specifice prăjiturilor cu răvaș.
„Liliacul e simbolul aborigen al morții.”
Detectivul Andrew Kensington nu este o enigmă ușor de rezolvat. M-au fascinat setea lui pentru viață, setea de cunoaștere, stilul neconvențional, ironiile și tonul sarcastic, atotștiutor, prin care ne relata istoria aborigenilor, având o predilecție clară pentru legende și mituri sinistre, fără să ignore politica australiană și dezinvoltura cu care societatea le-a șters trecutul aborigenilor și i-a acceptat mai mult din/în postura de numere și statistici, în loc de cetățeni, oameni cu drepturi și aspirații egale ca și restul populației.
„Dacă ești aborigen, șansele să nimerești la închisoare sunt de douăzeci și șase de ori mai mari decât pentru australianul mediu. Rumegă treaba asta, Harry.”
Cu excepția lui Andrew, care fură de câteva ori „lumina reflectoarelor”, celelalte personaje sunt de umplutură, de la tânăra ce îi fură inima lui Harry Hole, până la colegii lui australieni, cărora le-am uitat numele (da, aș putea să mă uit în roman și să îmi amintesc, dar timpul e o resursă prețioasă). Poate că de vină a fost stilul sec și liniar; „tonul” nu se schimbă când criminalul își expune victimele sau Harry este fericit. Cititorul nu simte nimic, nici măcar dezgust sau revoltă, prins într-o buclă temporală, unde domină o singură emoție.
Există un background provocator și o atmosferă lugubră. Nesbø ne lovește cu un arsenal impresionant: trafic de oameni, prostituție, abuz, violență, droguri, dependențe și vicii. Problema adițională, pe lângă stil, o reprezintă cursivitatea acțiunii. Teoriile și reacțiile polițiștilor sunt all over the place. Schimbă greșit perspectiva, ignoră detaliile importante și pierd zile întregi pe drumuri și ținte inutile. E frustrant, obositor și foarte stupid.
„Dragostea e un mister mai mare ca moartea. Și trebuie să te păzești de șerpi.”
Pot să-l ignor (cu greutate) pe Harry Hole când afirmă că Braveheart nu a meritat Premiul Oscar pentru cel mai bun film (1996) sau că Where the Wild Roses Go „este o melodie de căcat”, dar nu pot să-l iert pentru toate ocaziile ratate, pentru lipsa de reacție în momente-cheie și pentru toate deciziile idioate luate de-a lungul celor 431 de pagini în care mi-am dorit să nu-l fi întâlnit vreodată pe acest inspector criminalist de la Poliția din Oslo.
Chiar și așa, cândva, cumva, îi voi mai da o șansă. Dar nu prea curând.
