La mii de ani după ce civilizația a fost distrusă de un eveniment cataclismic, omenirea s-a adaptat, și și-a dezvoltat un nou mod de a trăi. Acum, orașe gigantice mobile cutreieră Pământul, prăduind nemilos orășelele mai mici pe tracțiune.
Premiera în România: 07. 12. 2018
Mașinării Infernale a fost șansa lui Christian Rivers să ne demonstreze că i se potrivește și rolul de director, nu doar cel de visual effects supervisor sau splinter unit director. Poate că nu a mai vrut să se afle în umbra lui Peter Jackson, alături de care a început să lucreze imediat după ce a terminat liceul (dacă vreți o comedie-horror „altfel”, vă recomand Braindead, prima colaborare dintre cei doi). Poate că a vrut să-și detroneze mentorul și să transpună talentul autorului britanic Philip Reeve pe marile ecrane, oferindu-ne o franciză la fel de apreciată și de populară ca Stăpânul Inelelor sau Pirații din Caraibe. Intențiile lui au fost bune, povestea a avut (și are în continuare) potențial, însă rezultatul final nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor.
Când afli că Peter Jackson, Fran Walsh și Philippa Boyens au scris scenariul, iar Zane Weiner și Amanda Walker fac parte din echipa din distribuție, te aștepți la ceva incredibil. Excepțional. De neratat. Uiți că Peter Jackson nu este producător, dar ai încredere în el și în abilitatea sa de a extrage tot ce este mai bun dintr-o carte/serie, chiar dacă modifică o parte din acțiune sau își permite câteva artificii (să le numim) „comerciale”, pentru a înteți entuziasmul și nerăbdarea fanilor.
La fiecare teaser pentru Mașinării Infernale, fie că era vorba de un trailer nou sau de un simplu set de poze promoționale, așteptările mele creșteau. Visam de foarte mult timp la o serie SF-steampunk: la epoca victoriană engleză, dominată de vehicule propulsate de abur și armamentul epocii revoluției industriale, la felinare cu gaz și o ambianță întunecată, cinică și pesimistă, la ingineri, arhitecți, arheologi, călători, detectivi și criminali în serie. Atmosfera sumbră, specifică distopiilor, „pulsează” din primele minute ale filmului, când asistăm la o vânătoare și observăm, oare pentru a câta oară, că indiferent câte războaie și catastrofe naturale supraviețuim, omenirea întotdeauna va alege violența și forța brută în locul păcii și toleranței. Cucerim și distrugem în loc să ne unim și salvăm atât ce se mai poate, ce mai are planeta de oferit.
Știți cât de mult a durat războiul care a distrus Pământul? Șaizeci de minute. Am avut nevoie de doar șaizeci de minute pentru a ne transforma planeta într-o groapă, un wasteland. Aer poluat, pământ ce nu mai poate să fie cultivat, apă murdară și un sentiment sfâșietor de abandon. Oamenii au supraviețuit și s-au adaptat. La mii de ani de la cataclism, trăiesc fie pe meleagurile care aparțin Ligii Anti-Tracționiste (singurele zone unde mai există națiuni) sau la „bordul” mașinăriilor infernale, orașe independente și mobile, care vânează orașele mai mici, singura „pradă” disponibilă.
Vânătoarea este greșit de fascinantă, vinovat fiind și CGI-ul impresionant. Orașele sunt spectaculoase și mult prea puțin puse în valoare. Mi-ar fi plăcut să nu le văd mereu pe fugă și să am suficient timp pentru a aprecia fiecare detaliu, de la terasele suprapuse și clădirile impunătoare, până la arhitectura nouă, un mix între atât de multe stiluri, încât aș fi avut nevoie de un specialist pentru a surprinde cu adevărat inovația-steampunk imaginată de Philip Reeve și echipa de producție. Până și dispunerea claselor sociale mi s-a părut intrigantă (și „autentică”, atât cât putem să vorbim de autenticitate într-un viitor post-apocaliptic), cu cei bogați și privilegiați locuind cât mai aproape de suprafață, cei săraci fiind condamnați să locuiască în întuneric, cât mai aproape de motoare și de poluarea produsă de oraș.
După ce te obișnuiești cu mașinăriile infernale și te concentrezi din nou la acțiune, revii în mijlocul vânătorii, unde oscilezi între cele două roluri predominante: vânător și pradă. Londra, unul dintre cele mai impunătoare, mărețe și periculoase orașe pe tracțiune, se apropie rapid de o nouă victorie. Oamenii se lovesc și se îmbrâncesc pentru a prinde un loc cât mai în față, în așteptarea momentului final, când vânătorul își pierde răbdarea și înghite prada. Aplaudă, țipă și se bucură de necazul celorlalți. Am simțit că revăd o scenă din Rome, când publicul prinde gustul sângelui și îl obligă pe învingător să-l ucidă pe învins. Îi scandează numele și îl obligă să devină un criminal. Pentru ei, este doar un joc. Pentru jucători, este o osândă și, într-un final, o condamnare la moarte.
După succesul exploziv pe care l-a avut cu Misfits (recunosc că doar pentru el și Iwan Rheon m-am uitat), Robert Sheehan a dispărut timp de câțiva ani de pe „radarul” nostru. Ar fi putut să renască în Instrumente Mortale: Orașul Oaselor, adaptarea primului roman din seria-fenomen Instrumente Mortale, însă filmul a fost distrus de critici și de fani (trebuie să recunosc că filmul este o capodoperă în comparație cu serialul Shadowhunters). Am sperat că norocul îi va surâde (din nou) cu Mașinării Infernale (2018), însă Sheehan nu a fost cea mai bună alegere pentru a-l interpreta pe Tom Natsworthy, un tânăr orfan, de condiții modeste, care a renunțat la visul său de a deveni Aviator pentru a fi Ucenic Istoric (speranțele mele se îndreaptă acum spre serialul The Umbrella Academy).
Nu știu dacă Sheehan nu și-a luat rolul în serios sau dacă pur și simplu a pus în aplicare toate sfaturile primite, însă Tom Natsworthy este doar un alt „erou” simpatic și defavorizat de soartă, un nerd împiedicat și speriat de propria umbră, ce nu știe să se descurce în afara orașului Londra și face mai multe pagube în câteva zile decât Peregrin Pippin Took în optsprezece luni. Are momentele lui de glorie, dar sunt neconvingătoare, previzibile și aproape că îți vine să te ridici de pe scaun și să-i dai o palmă când înțelegi cât de naiv și de ușor de manipulat este.
Nu mă înțelegeți greșit: nu mă deranjează astfel de personaje, însă dacă nici măcar un Ucenic Istoric nu realizează cât de periculoasă și instabilă este lumea în care trăiește, cât de ușor poate să fie omul corupt de ideea de putere și prestigiu, atunci la cine ar trebui să apelăm când antagonistul capătă ce își dorește și o nouă catastrofă amenință să izbucnească? Răspunsul este mereu același: rebeli, revoluționari și Hester Shaw, fugară, „teroristă” și un personaj feminin badass, transformat uneori de scenariști într-o adolescentă îndrăgostită (pentru că dacă eroinele nu se îndrăgostesc și nu se uită lung și galeș la băieții care le-au văzut bând apă cu nămol, scenariul nu mai este credibil).
Ah, Hester Shaw. Abia la finalul filmului mi-am dat seama că Hera Hilmer este Vanessa din Demonii lui Da Vinci. Dacă ignor clișeele care o înconjoară și „nevoia” de a o lega de alte personaje, furându-i independența, Hester este o supraviețuitoare și o protagonistă surprinzătoare. Are o fire vulcanică, o limbă ascuțită și își cunoaște foarte bine prioritățile. Este de admirat răbdarea cu care și-a plănuit răzbunarea, ambiția ce i-a condus fiecare pas, precum și acel instinct primar, dezvoltat încă din copilărie, care o ajută să își diferențieze prietenii și posibilii aliați de dușmani și trădători.
Nu este o eroină. Nici măcar o antieroină. Este o tânără ce riscă totul pe asul din mânecă, singura ei șansă pentru liniște și izbăvire. Față de alte protagoniste, pe Hester/Hera o vedem mereu murdară și ciufulită, cu hainele rupte și peticite. Poate că pentru alții nu contează aceste aspecte, însă întotdeauna voi aprecia un personaj care nu arată perfect, mai ales în condițiile în care doarme și trăiește pe unde apucă (de menționat că autenticitatea nu supraviețuiește până la finalul filmului).
Hera este Hester: îi păzește secretele și îi ascunde dramele, dar, cum filmul are doar puțin peste două ore, iar ritmul alert te ține mereu în priză, conectat la acțiune, misterele sunt rapid dezvăluite și suspansul este eclipsat de numeroasele personaje secundare care încearcă să-și justifice prezența, indiferent dacă apar câteva minute sau o însoțesc pe Hester în lupta finală.
Din păcate, toate minoritățile și grupările sunt prezentate succint, iar situația politică este incertă și tratată cu superficialitate, noi neavând nici măcar oportunitatea să cunoaștem rivalitățile și alianțele existente în noua lume. Primim câteva indicii, ce ar putea să fie dezvoltate în următoarele filme, și ne mulțumim cu o confruntare clasică între A și B, mai exact între Londra și Liga Anti-Tracționistă.
Hugo Weaving are o predilecție aparte pentru personaje „gri”, învăluite în mister. Thaddeus Valentine, Liderul Ghildei Istoricilor, este ținta lui Hester și, în aparență, (doar) un conducător ambițios și puternic, care își dorește binele Londrei și să-i ajute chiar și pe locuitorii orașelor mici. Este viclean și îi manipulează cu nonșalanță pe cei din jur, fără să își schimbe măștile sau să-și ascundă adevăratele intenții (dacă le descoperi, ghinionul tău). Știe ce, când și cât de mult trebuie să spună, cum să negocieze informațiile primite și de ce are nevoie pentru a-și duce planul la îndeplinire. El și Hester au fost personajele mele preferate și îmi pare rău că nu au avut mai multe scene împreună; sunt sigură că actorii ne-ar fi oferit câteva momente de neuitat dacă scenariul le-ar fi permis să își dezvolte mai mult rivalitatea.
Două personaje mai sunt de urmărit: Anna Fang (Jihae), conducătoarea Ligii Anti-Tracționiste, și Shrike (Stephen Lang). Din păcate, potențial irosit la pătrat: Anna Fang este un pilot cu un background incitant și câteva skill-uri neprețuite (nu strică nici faptul că este pe lista de most wanted), iar Shrike reușește să îți capteze atenția de când îi rostește numele lui Hester Shaw, cu regret și durere, închis într-o celulă, însă ceva nu merge. Prea mult foreshadowing, scene lungite inutil, atât Anna, cât și Shrike fiind legați de Hester, de parcă nu pot avea un rol sau un scop ce nu trebuie să o implice direct și pe ea. Puncte bonus pentru avionul Annei și ușurința cu care Shrike… face și distruge orice.
Bilele negre par că le domină pe cele albe. Chiar și așa, nu pot să spun că filmul nu mi-a plăcut. Voiam mai mult, nu un blockbuster sau o altă producție post-apocaliptică de sfârșit de an, enjoyable, nu și memorabilă. Ideile sunt originale, mașinăriile infernale sunt fabuloase și incitante, ai personaje complexe și inedite, însă alegi să mergi pe siguranță, pe clișee și o poveste comercializată, de parcă nu suntem pregătiți pentru un film SF-steampunk autentic.
Nu știu dacă vom avea parte și de sequel-uri, dar, cum Mașinării Infernale nu se termină cu un cliffhanger, iar Hera Hilmer și Hugo Weaving „profită” de fiecare oportunitatea pentru a te câștiga de partea sa, ar fi păcat să ratezi ecranizarea unui roman ce sfidează tiparele și jonglează fără rușine cu limitele pe care le depășesc oamenii pentru a rescrie un capitol blestemat al istoriei.
