Oameni anxioși · Fredrik Backman

Cărți Foxisme Recenzii
Comandă
9.5

Uimitor

Oameni anxioși · Fredrik Backman
Oameni anxioși · Fredrik Backman

Un spărgător de bănci înarmat fuge de la locul faptei și ajunge într-un apartament scos la vânzare, unde are loc o vizionare. Pentru că poliția e pe urmele sale, se baricadează înăuntru și îi ia ostatici pe cei șapte potențiali cumpărători, aparent normali și inofensivi, printre care doi „rechini" imobiliari, un cuplu de lesbiene, o multimilionară cu tendințe suicidare și un sabotor de vizionări deghizat în iepure.

Dar lucrurile o iau razna atunci când ostaticii și spărgătorul încep să-și dezvăluie dramele personale și anxietățile. Când spărgătorul le dă drumul ostaticilor și oamenii legii năvălesc înăuntru, nici urmă de infractor, iar depozițiile halucinante ale martorilor nu fac decât să-i bulverseze și mai mult pe polițiști: Unde e infractorul și ce nu-i în regulă cu oamenii ăștia?

Goodreads: 4.25

Gen carte:An publicare carte:Editură:Autor:

Ove m-a jignit și m-a scos din minți, însă a știut când și cum să își ceară scuze. Bunica mi-a provocat imaginația și a șters pe furiș granița dintre ficțiune și realitate. Scandalul și Noi contra voastră m-au secat de lacrimi și de energie, iar inima încă-mi tresare când mă gândesc la Benji, unul dintre cele mai complexe, imprevizibile și curajoase personaje din operele lui Backman. Iar după atât de multe emoții contradictorii, drame de familie și întâmplări care redefinesc semnificația cuvintelor „tragedie”, „prietenie” și „societate”, autorul scoate la lumină noi prejudecăți în Oameni anxioși, un roman delicios de savuros, cu un comic de situație ce l-ar fi făcut invidios până și pe maestrul Caragiale.

Doar Fredrik Backman ar fi putut să își imagineze un astfel de scenariu: o vizionare de apartament, organizată cu o zi înainte de revelion, transformată în cea mai stranie și nonconformistă luare de ostatici la care am luat vreodată (involuntar) parte, după ce un spărgător de bănci fuge de la locul faptei. Dacă ignor cutiile goale de pizza, sângele de pe covor, sticlele goale de vin și iepurele uriaș (care mă salută stânjenit chiar și de pe copertă), văd din nou camera de interogatoriu din secția de poliție, unde un duo tată-fiu încearcă să afle cum a dispărut spărgătorul și ce s-a întâmplat cu adevărat în acel apartament „căptușit” într-un ritm record cu secrete, confesiuni și regrete.

Oameni anxioși menține la cote înalte stilul inconfundabil al autorului, însă este o gură de aer proaspăt și o viziune dureros de realistă a societății, mascată sub forma unei parodii din care nu lipsesc personaje excentrice, unele chiar la limita suportabilității, situații absurde, dialoguri seci și minunat de ironice, și o atmosferă aflată în continuă schimbare, ce alternează între cea specifică unui thriller și ambianța veselă, plină de culoare și optimism, potrivită pentru o comedie, nu pentru o luare de ostatici.

„Cel mai scump lucru pe care îl poţi cumpăra, în cele mai aglomerate locuri din lume, e distanța.”

O vizionare de apartament ar trebui să fie banală, ușor de uitat. Lucrurile se complică atunci când în „scenă” intră un spărgător care este asaltat cu sugestii, sfaturi, critici și injurii din partea ostaticilor, îngrijorați de faptul că „răufăcătorul” nu prea știe ce să facă sau cum să țină situația sub control, toți ignorând problema reală: că sunt amenințați cu un pistol și că ar putea să fie răniți. Situația este șocantă: nici măcar revendicările nu le are pregătite. Vă puteți închipui așa ceva? Un spărgător amator care aterizează într-un cuib de viespi? Tare mult mi-ar fi plăcut să fiu o muscă și să observ cu atenție toate detaliile, să fac parte din decor.

Enigmele se înmulțesc fulgerător în Oameni anxioși, iar autorul îți hrănește parșiv imaginația, așteptând un moment prielnic pentru a-ți spulbera teoriile și a-ți dezvălui o nouă taină din poveste. Misterul principal e ingenios, chiar și în lipsa unui plot twist șocant. Sunt atât de multe indicii strecurate în dialoguri și în declarațiile oferite poliției, atât de multe deziluzii și traume prezente în amintirile personajelor, obișnuite să-și ascundă sentimentele sau să-și renege trecutul, încât nu știi față de cine ar trebui să simți empatie.

Ostaticii – cei mai răi din lume, cum afirmă de nenumărate ori până și spărgătorul – nici că ar putea să fie mai diferiți. Backman nu ignoră niciun personaj și le oferă tuturor cel puțin un moment în lumina reflectoarelor, dându-le posibilitatea să preia inițiativa și să stabilească ei modul în care va continua acțiunea. Sunt prinși în propria lor „buclă de nefericire”, refuză să comunice cu partenerii sau cu familia, resping realitatea și par să profite de situație pentru a se face auziți și a-și împărtăși grijile, aspirațiile și preocupările.

Am simțit o nevoie aproape dureroasă de a-i ține de mână sau de a-i asigura că lucrurile se vor rezolva în timp, mai ales că o parte din problemele lor ne sunt tuturor cunoscute. Sunt acele frământări zilnice, gândul că nu suntem suficienți de buni, de ambițioși sau de talentați, teama de eșec și rușinea de a recunoaște că nu vrem să facem anumite lucruri doar pentru că „așa e bine, așa e corect, așa vrea societatea”. Nu. Ajunge cu asta. Trebuie să trăim și pentru noi, să știm când să fim egoiști și să ne punem (uneori) dorințele pe primul loc.

„Asta‑i forța literaturii, știți, să fie ca mici scrisori de dragoste între oameni care nu pot vorbi despre sentimentele proprii decât prin cuvintele altora.”

Frica niciodată nu o să ne părăsească, nu în totalitate, iar personajele lui Backman sunt primele care acceptă adevărul și își recunosc – mai mult sau mai puțin – defectele și greșelile.

Zara, care crede că oamenii săraci, nu sărăcia, sunt cea mai mare problemă a omenirii, și își imaginează iadul drept un loc unde diavolul le servește damnaților un bufet deschis în fiecare zi, iar ea este nevoită să stea la coadă în spatele unuia care este răcit. Anna-Lena și Roger, „rechinii” imobiliari, doi pensionari dependenți de IKEA care reușesc să te enerveze cu o nonșalanță cutremurătoare: ea este o femeie cu sentimente puternice (aham #1), iar el un bărbat sensibil, cu păreri de neclintit (aham #2).

Ro și Julia, proaspăt căsătorite, care urmează să devină părinți, formează o echipă amuzantă și năstrușnică. Niciodată nu știi ce pun la cale sau ce reacții vor avea. Estelle, bătrânica politicoasă și duioasă, preocupată de siguranța tuturor, chiar și a spărgătorului. Iar pe lângă potențialii cumpărători mai este și un iepure uriaș, a cărui temere nu este că o să fie vânat de un lup, ci că va muri sufocat sau va fi redus la tăcere înainte să ne împărtășească motivul pentru care era închis în baie.

Apoi sunt cei doi polițiști, Jim și Jack, tată și fiu, care au rezistat eroic la interogatorii. Nu exagerez când spun că am râs cu lacrimi în timp ce martorii se grăbeau să-și încheie cât mai repede declarațiile și să plece din secția de poliție. Nu puteam să mă opresc. La cinci dimineața stăteam ghemuită în pat și râdeam atât de tare, încât simțeam că nu mai pot să respir. Interogatoriile au fost ca un schimb de mingi dintr-o finală de Grand Slam, în așteptarea ultimului serviciu, acel punct decisiv care face diferența dintre învingător și învins. Ai tendința să le parcurgi repede, așa cum își dorește și Backman, care te amețește chiar mai rău decât martorii, însă ascultă de sfatul meu și pune din timp frână, pentru că toți vor încerca să te păcălească.

Să nu ai încredere în ostatici, nici măcar în iepure. Sau în polițiști. Sau în autor. Nici măcar în mine, dacă mă gândesc mai bine. Poate că tot ce ți-am împărtășit până acum nu a fost nici mai mult, nici mai puțin, decât o maaaaaare minciună. Poate că am uneltit cu spărgătorul și te-am împiedicat să rezolvi enigmele. Poate că eu sunt infractoarea, iar tu prada (controlează-ți repede buzunarele). Orice e posibil, mai ales dacă îi lași pe acești Oameni anxioși să preia inițiativa.

„Suntem doar străini care trec unul pe lângă celălalt, iar anxietatea ta o atinge în treacăt pe a mea când fibrele hainelor noastre se încurcă și se descurcă preț de‑o clipă în aglomerația de pe un trotuar. Și nu știm niciodată cu adevărat ce facem unii cu alții, unii pentru alții, unii împotriva altora.”

Am încercat să nu plâng și aproape am reușit. Am crezut că sunt în siguranță, că de data aceasta eu îl voi învinge pe Backman. Dar ultimele capitole, când toate secretele își pierd puterea și bucuria unui personaj e mai orbitoare ca o privire aruncată pe furiș soarelui, te lovesc atunci când te aștepți cel mai puțin.

Prejudecățile îți sunt cunoscute. Și nedreptatea. Și ghinionul. Chiar și dulcea ironie. Poți să urăști normele societății, miile de reguli de care depindem pentru a ne asigura un viitor, însă nimic nu se compară cu durerea unui părinte ce simte și vede cum lumea se prăbușește la picioarele sale pentru că a respectat fix acele legi care i-au dictat cum să-și trăiască viața pentru a avea un echilibru și un sentiment – din păcate – fals de siguranță. Oricât de mult vei râde citind Oameni anxioși, nu o să uiți niciodată ce s-a întâmplat în capitolul 10. O să te bântuie. O să te înfioare. Și o să te doară. Dar, uneori, astfel de lucruri nu pot fi evitate, indiferent cât de mult ne luptăm pentru a-i proteja pe cei din jur.

Părinții vor percepe altfel romanul: nu ca pe un strigăt de ajutor, ci ca pe un îndemn la luptă. Toate relațiile puse sub lupă de Backman ne îndrumă spre legătura dintre copii și părinți. O surprindem la apogeu, când tot „răul” a fost făcut, când anii și-au pus amprenta și a furat vocile personajelor. O întrezărim când este doar o flacără plăpândă, o emoție imposibil de ținut sub control, pură și strălucitoare. Și o întâlnim la o răscruce de drumuri, când speranța se ascunde într-un desen pierdut în mijlocul unei tragedii, umbra unui trecut pierdut în câteva bătăi de inimă.

„Căci ăsta e rolul părinţilor – să fie umeri. Umeri pe care copiii să se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care să stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care să se sprijine când paşii le şovăie sau se clatină sub lovituri. Se bazează pe noi şi asta e o responsabilitate uriaşă, pentru că ei încă n‑au înţeles că habar n‑avem de nimic.”

Oameni anxioși suntem toți, la un moment dat. Dar asta este o altă discuție. Până la urmă, aceasta este o poveste despre un jaf la bancă, o vizionare de apartament și o luare de ostatici. Deși poate că e mai mult o poveste despre idioți. Sau poate că, până la urmă, nu. Cine mai știe? Romanul se află la precomandă cu 25% reducere & poți citi aici un fragment.

9.5

Uimitor

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

*

Lost Password

Powered by watch naruto shippuden watch one piece watch one punch man online

Download by Wordpress Nulled Themes Keepvid youtube downloader