În acest remake live-action, Disney ne poartă într-o nouă călătorie în savana africană, acolo unde se naște un viitor rege. Tânărul leu Simba îl venerează pe tatăl său, regele Mufasa și își asumă rolul de viitor conducător. Însă, nu toți cei din regat se bucură de venirea pe lume a puiului de leu.
Premiera în România: 19. 07. 2019
Când spun Disney nu mă gândesc la prințese, rochii de bal, zâne și fericiți până la adânci bătrâneți. Nu mă gândesc cât de ușor este înfrânt zmeul cel rău, cum toți antagoniștii au o predilecție pentru nuanțele de verde sau cât de nepotrivit este discursul de final, când eroii trag de timp prin subterfugii și dușmanii devin atât de încrezători în forțele lor, încât îi permit vanității să câștige, îndrumându-i, spre surprinderea tuturor, spre o înfrângere iminentă (the secret is teamwork). Mintea îmi fuge la aventurile prin care trec Pisicile aristocrate, la maturizarea lui Pinocchio și iluzia efemeră din Peter Pan, la „rebelii” conduși de Robin Hood, atmosfera din Cartea Junglei și trădarea din Regele leu.
Ah, nu am să fiu ipocrită: îmi plac filmele cu prințese și le-am văzut de nenumărate ori, însă Regele leu întotdeauna va ocupa primul loc în inima mea, urmat de Zootopia și Cartea Junglei. Eroinele Disney au avut parte de o evoluție spectaculoasă în ultimele două decenii, forța, curajul și cutezanța eclipsând poveștile de dragoste și „datoria” de a avea un anumit comportament sau un set limitat de așteptări, o schimbare preluată și în filmele live-action, care, din păcate, oricât de mult ar încerca să egaleze animațiile clasice, par să piardă mesajul și inocența variantei originale prin numeroase teme și decizii politically correct.
Fie că ești regizor, producător, scenarist sau actor, nu poți să mulțumești toate generațiile sau să nu fii conștient de riscuri. Mereu vor exista critici lipsiți de argumente, fani dezamăgiți și filme aflate la limita dintre un eșec (epic fail) și un blockbuster. Mi-a plăcut mult Dumbo, chiar dacă oamenii au furat lumina reflectoarelor (eu l-am privit pe elefănțel drept un liant între membrii circului și un simbol pentru cei diferiți, discreditați sau alungați pentru că sunt altfel), dar am vrut să părăsesc sala de cinema după primele zece minute din Aladdin. M-am aflat în minoritate în ambele cazuri, însă nu știu care/unde este „locul” meu după Regele leu. Dacă mi-a plăcut? Da, nu și nu prea.
Când am aflat că Jon Favreau urma să ocupe scaunul regizorului pentru Regele leu, am simțit că animația mea de suflet o să primească un live-action bun. Am văzut Cartea Junglei (2016) de trei ori la cinema și, chiar dacă am fost puțin dezamăgită de CGI-ul pentru Bagheera și Baloo, teaserele și trailerele pentru evenimentul cinematografic al verii m-au convins să renunț la o parte din scepticism și să am așteptări moderate.
Regele leu (1994) este unul dintre cele mai bune filme clasice din toate timpurile, greu de egalat, cu atât mai mult de întrecut. Jon Favreau ne încântă cu un live-action spectaculos, cu peisaje mirifice și cadre feerice care surprind frumusețea și sălbăticia savanei, fără să ne ofere o surpriză sau un moment de neuitat. Soundtrack-ul modern nu poate rivaliza cu coloana sonoră clasică, iar CGI-ul nu poate reda cu acuratețe sentimentele și emoțiile animalelor. La final rămâi cu impresia că ai văzut un documentar excepțional… și cam atât.
Cred că întrebarea pe care mi-am pus-o de cele mai multe ori este Avem nevoie de acest live-action? Nu regret că l-am văzut și mi-a plăcut excursia de două ore în savană. Nu am niciun comentariu negativ legat de efectele speciale, ele fiind principalul motiv pentru care Regele leu merită să fie trăit la cinema. Puii de leu sunt adorabili și e imposibil să nu îți scape un awwwww involuntar când se rostogolesc prin iarbă, pândesc insecte sau sunt forțați să se spele (chiar și tu, Simba!). Sunt reali, aproape palpabili, la doar câțiva metri de tine.
Am pierdut șirul momentelor când ignoram acțiunea filmului pentru a admira zveltețea felinelor sau umbrele hienelor. Rivalitatea, invidia și ura dintre cele două adversare capătă noi proporții în momentul în care Simba (voce: JD McCrary) alege să își asculte unchiul și să își caute răgetul, convins că astfel o să fie iertat pentru greșelile precedente. Este fiul regelui, aristocratul arogant și răsfățat, predispus să încalce sau să ignore regulile, personajul care este inevitabil învinuit pentru scena-sacrificiu peste care dau skip de fiecare dată când revăd animația. Chiar dacă știu că este un pui ce nu își poate controla curiozitatea, un prinț fascinat și intrigat de regatul său, dornic să descopere ce mistere ascund zonele pe care încă nu are voie să le viziteze, o parte din mine întotdeauna îl va menține sub acuzare, de parcă fiecare rewatch întețește durerea trădării în loc să o diminueze.
Regele leu este o poveste despre maturizare, sacrificiu, iubire și familie. Ne amintește că dușmanii pot să împrumute chipul unui prieten și că nu țin cont de moștenire, sânge și alianțe, orbiți de o furie rece și nedreaptă, dureros de vizibilă, chiar și în ochii unui rege. Alegi să le oferi prezumția de nevinovăție și să îi ții aproape, în speranța unei schimbări. De cele mai multe ori, este varianta greșită, însă un conducător trebuie să fie înțelegător și iertător, să își mențină familia unită și membrii haitei mulțumiți. Eu nu sunt de acord cu această tactică și aș prefera să îi țin pe presupușii trădători sau instigatori cât mai departe de familie, însă nu sunt de viță nobilă, nu trăiesc într-o haită și nu am niciun drept să atac decizia unui rege, oricât de nefaste sunt consecințele.
Foarte rar mi se întâmplă să urăsc un antagonist, dar pe Scar (voce: Chiwetel Ejiofor) îl detest cu patimă. E coșmarul copilăriei mele Disney. Nu pot să uit zâmbetul diabolic cu care semnează sentința la moarte, ipocrizia cu care își justifică faptele sau țipătul lui Simba. Este machiavelic și mefistofelic, însă live-action-ul refuză să-l portretizeze ca în animație. Nu este diabolic și intrigant, un leu puternic, cu coamă întunecată și ochi de șarpe, ci o felină care pare la capătul puterilor, o umbră a antagonistului pe care-l meritam (și pe care abia așteptam să-l înfrunt). Of, cât mi-a lipsit vocea lui Jeremy Irons!
Voiam atât de mult să cânt versurile de la Hakuna Matata, Can You Feel the Love Tonight și Circle of Life, să strig It’s our problem-free philosophy, dar soundtrack-ul pentru live-action nu se ridică la nivelul animației. Sunt melodii-reper, pe care nu poți, pe care nici nu vrei să le uiți. Nu spun că varianta nouă pentru Can You Feel the Love Tonight (Beyoncé și Jacky Cheung) este greșită sau un eșec; are un farmec aparte, însă nu este la fel de memorabilă ca prestația lui Elton John, melodia din 1994 fiind recompensată și cu premiul Oscar la categoria Cel mai bun cântec original. Este sublimă. Magică. Perfectă. Nu aveam nevoie de o versiune nouă.
Cât despre Hakuna Matata… nu. Pur și simplu nu. E o melodie emblematică și ghidușă, care îți aduce instant zâmbetul pe buze, „cartea de vizită” pentru Pumbaa și Timon și background-ul pentru o scenă-etalon, când suferința și vinovăția sunt temporar îndepărtate din inima lui Simba, nevoit acum să se adapteze la un nou stil de viață și să își găsească o familie nouă. Varianta din 2019 este forțată și puțin cam „țipătoare”, lipsită de armonie și de speranță, doar un alt cântec ce trebuia să fie bifat. Poate vorbește nostalgia, însă toate reboot-urile muzicale par să fie ecouri seci, copii ce doar ne reamintesc cât de frumoase sunt variantele originale.
Sunt multe momente-cheie în Regele leu, scene în care ți se face pielea de găină și refuzi să îți dezlipești ochii de pe ecran. Dacă animația îți oferă numeroase clipe de neuitat, singura scenă cu adevărat emoționantă în live-action a fost moartea unui anumit personaj, emblematică pentru evoluția personajelor, declanșând o serie de schimbări radicale în savană. Din nefericire, soundtrack-ul nu îi face „cinste” scenei; nu e suficient de dramatic și de puternic, nu simți acel impas, dacă acum poți să plângi sau dacă trebuie să urăști și să te gândești la răzbunare.
Fanii Frumoasa și bestia o să aprecieze un Easter Egg neașteptat, un fel de „recompensă” pentru confruntările finale. Chiar dacă știi deznodământul, vrei să retrăiești momentele emoționante, să îți amintești cum au ajuns hienele atât de aproape de coroană și cât de nedreaptă a fost viața cu un pui de leu ce nu a știut în cine să aibă încredere (niciodată nu am înțeles de ce nu a fost avertizat cât de alunecos este Scar). Surprinzător, primești un discurs neconvingător, câteva lupte de 10-20 de secunde și o nouă dezamăgire de pus pe listă, care pălește când The Circle of Life încheie Regele leu.
Oh, well… cum ar spune Pumbaa și Timon: Hakuna Matata!
