The Goldfinch: Iluzia Libertății (2019)

„Prins” între dorința de a fi imortalizat drept un film de artă și necesitatea integrării în sfera filmelor de Hollywood, The Goldfinch: Iluzia Libertății, ecranizarea romanului bestseller Sticletele, care a câștigat premiul Pulitzer și medalia de excelență Andrew Carnegie pentru ficțiune, este o producție „imortalizată” printr-o distribuție impresionantă și o cinematografie excepțională, ce nu reușește, din păcate, să îți mențină interesul de-a lungul celor trei ore dedicate legăturii dintre un băiat orfan de mamă și un tablou-capodoperă ce renaște din cenușă și fum.

Romanul Donnei Tartt, de „doar” 1.200 de pagini, mă așteaptă în continuare pe birou. Am vrut să-l citesc înainte de premieră și să fiu cu „temele” la zi, însă timpul nu a fost de partea mea, abia am scăpat de un reading slump îndelungat, iar review-urile nu-prea-încurajatoare pentru The Goldfinch: Iluzia Libertății m-au convins că nu ar fi o idee greșită să citesc cartea după vizionarea de presă, în loc să fiu distrasă în timpul filmului de toate diferențele dintre materialul-sursă și viziunea regizorului John Crowley.

Arta este nemuritoare și nu are nevoie de explicații; poți să fii sedus de muzică, atras de sentimentele ferecate într-o pânză lipsită de culoare, intrigat de forma unei structuri abstracte sau fascinat de tumultul închis între coperte. Percepem diferit mesajele și intențiile artiștilor: o capodoperă își poate pierde strălucirea și rezonanța, riscând respingerea și anonimatul, dacă alunecă în mâinile unui critic ce îi ignoră frumusețea sau originalitatea în defavoarea unui opere ce rescrie criteriile clasice într-o ipostază nouă, la fel de sigură și ușor de acceptat.

Când Theo Decker (Oakes Fegley) studiază Sticletele, pictura realizată de Carel Fabritius dintr-o coloană de aur înlănțuită, nu îți dai seama dacă mimează interesul pentru a fi mai aproape de Pippa (Aimee Laurence) sau dacă observă lanțul ce înconjoară piciorul păsării și îi extinde captivitatea dincolo de ramele tabloului. Indiferent de motiv, următoarele minute sunt răpuse de o explozie, țipete, o coloană de fum, un mesaj  și o vină sufocantă și apăsătoare, o vină ce îl va însoți pe Theo Decker zi de zi, noapte de noapte, dând naștere unui blestem neverosimil.

După ce mama lui moare în urma unui atentat cu bombă din Muzeul de Artă Metropolitan, Theo preia rolul de „musafir” în numeroase case și familii, acceptat cu dezinvoltură de străini și respins cu nonșalanță de cei care ar fi trebuit să îi fie alături și să îi împărtășească durerea. La treisprezece ani este o obligație sau un obiect, o sursă de bani sau o gură în plus de hrănit. Târziu își găsește locul și vocația, înconjurat de antichități, povești nemuritoare, un mentor devotat și o fată plăpândă, care ar putea să îl uite de îndată ce adoarme și își redeschide ochii.

Pare puțin nedrept ca numele lui Ansel Elgort să fie primul pe afiș, în condițiile în care Oakes Fegley este cel care îl torturează pe Theo Decker și îl împinge dincolo de limite. Nu te interesează ce se întâmplă în prezent, la ce „artificii” apelează protagonistul pentru a-și proteja secretul și reputația. Vrei să-l cunoști pe tânărul Decker, să înțelegi cum poate un copil să își ascundă sentimentele și (aparent) să ignore moartea prematură a mamei sale, după ce afirmă cât de mult a iubit-o și cât de apropiați au devenit după ce au rămas doar ei doi, abandonați de un tată/soț incompetent, cu tendințe de violență.

Theo își ignoră suferința și caută un refugiu în căminul oferit de familia Barbour, unde rolul mamei este preluat de Nicole Kidman. Viitorul pare să îi surâdă, iar coșmarurile încep să se rărească. Indiferent de câte ori retrăiește scena exploziei, indiferent de câte ori revedem aceleași cadre și așteptăm clipa în care atentatul terorist va primi un backstory, Theo prelungește la nesfârșit suspansul, apoi își respinge amintirile și ne fură șansa de a vedea imaginea de ansamblu.

Reacțiile lui sunt nefirești, imprevizibile sau șocante. Este mereu singur, un băiat introvertit care te surprinde atunci când râde sau când face o glumă obscenă, un tablou ce își schimbă mesajul în timp, alternând nuanțele și contextul până în clipa în care imaginea originală dispare, înlocuită cu o copie ce refuză să-i ofere un portret corespunzător lui Theo.

Nu îmi dau seama dacă adulții sunt orbi sau nepăsători; e incredibil cum nimeni nu remarcă pericolul în care se află Theo, cât de ușor poate să fie influențat, manipulat sau corupt, cât de traumatizat este de pierderea mamei sale. Oare dacă ar plânge și ar răbufni, dacă ar sparge și ar distruge, ar primi ajutorul de care are nevoie? O masă caldă și o discuție de complezență nu pot să înlocuiască o ființă umană. Viața trebuie să își reia, eventual, cursul, însă răspunsurile nu se află într-un apartament de lux sau în mijlocul deșertului, ci sub hârtii de ziar ce mențin o legătură fragilă între toate poveștile din The Goldfinch: Iluzia Libertății.

Este aproape imposibil să ai o adaptare completă, de calitate, când trebuie să strecori 1.200 de pagini într-un film de aproape trei ore. O miniserie de 8-10 episoade ar fi fost alegerea perfectă. Sunt prea multe fire narative abandonate, prea multe personaje ce nu au timp să-și exercite influența asupra ta, cenzurate în prealabil și parțial obligate să își lege acțiunile și sentimentele de Theo, ce oferă „în dar” necazuri și ghinioane tuturor celor care vor să-l ajute sau să profite de naivitatea lui.

Dacă ai urmărit Person of Interest, s-ar putea să îți amintești de Gabriel Hayward, micul hacker prins în războiul dintre echipa lui Harold Finch și Samaritan. Oakes Fegley reușește în doar trei episoade să te farmece și să te enerveze în egală măsură, calitate regăsită și în The Goldfinch: Iluzia Libertății.

Știe când să fie cuminte și să devină invizibil, să preia rolul  de victimă sau supraviețuitor. Ochii îi dau întotdeauna de gol intențiile, singurul indiciu că suferă și că urmează un moment culminant; cu un scenariu fragmentat și o poveste răscolitoare, Fegley câștigă simpatia publicului pentru Theo Decker chiar și atunci când își descoperă viciile și testează noile experiențe cu o dezinvoltură ieșită din comun pentru un copil ce a avut, până de curând, o viață stabilă și un viitor prosper. Șocul poate să fie atât o scuză, cât și un motiv, dar nonșalanța cu care acceptă toate schimbările din ultimele luni e înfricoșătoare și semnul unei tulburări cu urmări imprevizibile.

L-ai cunoscut ca Richie Tozier (IT și IT: Capitolul 2) sau Mike Wheeler (Stranger Things), însă Finn Wolfhard ne oferă cel mai bun rol al carierei în The Goldfinch: Iluzia Libertății, unde îl interpretează pe tânărul Boris, prietenul lui Theo Decker. Din scena în care își face debutul, fără o pregătire în prealabil sau un semnal de avertizare, știi că o să-l simpatizezi pe Boris, chiar dacă va avea o influență nefastă asupra lui Decker și are propriile probleme și traume de rezolvat.

Nu e o idee prea bună să-i asculți sfaturile sau să îi încurajezi comentariile perverse. Boris pare dispus să trăiască de pe o zi pe alta; închide ochii când lucrurile se agravează, fuge când are nevoie de timp să își reconsidere prioritățile și devine un laș când este pus în ipostaza „de a lua taurul de coarne” și de a pune capăt abuzurilor. Cu bune și cu rele, cu accent pe cele din urmă, legătura dintre Theo și Boris este highlight-ul filmului, eclipsând simbolistica tabloului și mitul renașterii.

Nicole Kidman, Jeffrey Wright (Westworld), Luke Wilson și Sarah Paulson (American Horror Story) completează o cină (forțată) în familie: două mame vitrege (oarecum), un tată și un mentor. Personajele lor sunt unidimensionale și previzibile; le-ai întâlnit de nenumărate ori în zeci de filme și seriale, însă vina nu le aparține actorilor, ci scenariului, ce le oferă câteva scene cu potențial, apoi îi îngroapă în poveste și stereotipuri, soartă de care „se bucură” până și Ansel Elgort, incapabil să emită orice urmă de afecțiune sau tandrețe.

Vrea să fie uman și să își salveze personajul, să îi scuze faptele și minciunile. Vrea să îi ofere o șansă lui Theo Decker, să-l separe pe adult de copil. Și poate greșește. Ceva lipsește când încearcă să fie bun, cinstit sau îndrăgostit. Nu e credibil. Nu e natural. E un rol pe care nu știe cum să-l gestioneze sau un personaj ce îi este antipatic. Oricare ar fi răspunsul, intențiile lui Decker sunt vizibile și ușor de ghicit, „calități” nepotrivite pentru un art dealer.

După trei ore și numeroase întrebări rămase fără răspuns, The Goldfinch: Iluzia Libertății rămâne o adaptare îndrăzneață și un tablou nefinalizat, o piesă de artă uitată la licitație, respinsă înainte să aibă oportunitatea unei prezentări corespunzătoare, ce i-ar fi șlefuit defectele și potențialul.

P.S.: Ascultați Otherside by Perfume Genius.