Vicele (2019) · Vice · Când republicanii sunt prinși într-un film liberal

Dick Cheney a fost cel mai puternic vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii. Unii ar spune că a fost și cel mai detestat, numele său fiind asociat cu numeroase acțiuni și decizii interne și internaționale ce au contribuit la crearea unei noi ordini mondiale. Dacă alegi să citești doar headline-urile, câteva cuvinte îți vor atrage imediat atenția: CIA, războiul din Irak și tortură. Cum a reușit un tânăr care a renunțat la Yale și a fost prins în 1962 beat la volan să aibă (neoficial) mai multă putere ca George W. Bush? După ce a citit toate cărțile despre/cu Dick Cheney, inclusiv cele scrise de fostul vicepreședinte al Statelor Unite ale Americii, regizorul Adam McKay a apelat la ajutorul unui jurnalist pentru a finaliza scenariul, oferindu-ne Vicele, un film la limita dintre o biografie și o satiră, cu nu mai puțin de 8 nominalizări la Premiile Oscar.

Nu-mi plac filmele în care politica este nucleul acțiunii sau deține supremația, dar am vrut să fac o excepție pentru Vicele din două motive: Christian Bale și Amy Adams. M-au impresionat în The Fighter (2010) și m-au dezamăgit în American Hustle (2013), însă mi-a plăcut legătura strânsă dintre cei doi actori, o prietenie vizibilă nu doar la interviuri și evenimente, unde toți sunt cu ochii pe ei și trebuie să zâmbească în fața camerelor, ci și off the record, cel mai bun exemplu fiind scandalul cu David O. Russell, când Bale și-a protejat colega de comportamentul abuziv (repetat) al regizorului.

Nu am să mă axez pe cifre, legi și realizări: nu sunt o specialistă în domeniu, iar acțiunile lui Dick Cheney au fost analizate și „disecate” în zeci de cărți și mii de articole, majoritatea aflate la dispoziția celor care vor să fie mai bine familiarizați cu legislația americană, neașteptat de șubredă și de aluzivă în contextul în care un avocat aflat la început de drum te atenționează că președintele Statelor Unite ale Americii poate scăpa nepedepsit doar pentru că… este președintele Statelor Unite ale Americii. Da, e frustrant și nedrept, o breșă utilă pentru un grup de parveniți ce își asigură viitorul prin manipularea legislației și înlăturarea opoziției de la putere.

Vicele este o metaforă ingenioasă, pornind de la identitatea misteriosului narator până la hint-urile (nu tocmai subtile) despre arta pescuitului. Nu credeam că o să-mi placă, cu atât mai mult că voi sta aproape nemișcată în scaun, atrasă în plasa de intrigi abil țesută de Dick Cheney în jurul tuturor, indiferent de funcția lor sau de partidul din care făceau parte. Însă aici intervine viziunea lui Adam McKay, care și-a făcut cu conștiinciozitate temele și a știut să-și captiveze publicul, alternând momente umoristice și ironii subtile, specifice unei comedii negre, cu un joc psihologic antrenant, susținut fără probleme de Christian Bale.

Ah, Bale. Cameleonul Bale. Nimic nu poate să egaleze, cu atât mai puțin să depășească, transformarea lui din/pentru The Machinist (2004), unde m-a îngrozit și fascinat în egală măsură, însă nici eforturile depuse pentru a deveni Dick Cheney nu ar trebui să fie ignorate: pe lângă faptul că s-a îngrășat 20 de kilograme mâncând plăcinte, și-a ras capul, și-a albit sprâncenele și a făcut exerciții pentru a-și îngroșa gâtul. Bale a fost singura opțiune a regizorului pentru Vicele, motivul fiind prestația actorului din The Big Short (2015), o altă colaborare (de succes) între cei doi. Dacă ești o persoană care crede și în karma/soartă, s-ar putea să nu te surprindă să afli că Dick Cheney și Christian Bale au aceeași zi de naștere.

Nu cred că are șanse să-i fure statueta lui Rami Malek (Bohemian Rhapsody). Și nu pentru că ar fi fost neconvingător, însă Dick Cheney nu are puterea să te impresioneze ca personaj. Îl urăști. Îl disprețuiești. Te enervează și vrei să fie pedepsit, însă cât timp legea îl protejează și susținătorii săi mențin cifrele de partea republicanilor, singurele obstacole sau posibile amenințări sunt infarcturile și identitatea sexuală a fiicei sale Mary. Bale alternează fără nicio problemă rolurile, de la om politic și parvenit la familist și tată, însă nu este suficient. Ar fi fost nedrept să nu fie nominalizat la Oscar, însă ar fi și mai nedrept dacă pe 24 februarie ar primi trofeul.

Vicele nu este întotdeauna un manipulator fără pereche. Se strecoară în mulțime, trece neobservat și, la prima vedere, nu reprezintă o amenințare, doar un tânăr care stă mereu în umbră și îi ascultă pe toți, strângând informații și căutând oportunitatea potrivită pentru a-și însuși un avantaj. E ignorat și acceptat, iar el profită de mantia anonimatului ca să își asigure un viitor prosper. Și reușește.

Monologul de la finalul filmului o să îți rămână mult timp în minte, o performanță magistrală din partea lui Christian Bale, care are nevoie doar de câteva minute pentru a-și extinde influența și asupra ta. Abia atunci vei simți dorința să te ridici de pe scaun sau să-ți verifici telefonul, pentru că Dick Cheney are obrăznicia și tupeul să te critice pe tine și să-și scuze faptele mutând vinovăția pe umerii fiecărui cetățean care l-a ales. E un moment foarte ironic și mârșav, însă, așa cum și Thanos a avut motivele sale pentru a tortura fanii Marvel (și nu numai), așa și Vicele își susține nevinovăția în fața camerelor.

Știai că Amy Adams a rămas în rol pe toată durata filmărilor, până în punctul în care iniția dezbateri politice cu regizorul? Ea o interpretează pe Lynne Cheney, soția vicepreședintelui, o femeie ambițioasă, care își impune fără nicio reținere punctul de vedere, având curajul să vorbească în numele lui Dick atunci când sănătatea nu îi permite să fie de cealaltă parte a microfonului. Lynne știe că o femeie nu poate visa la o carieră sau să dețină puterea unui bărbat, însă e decisă să fie doamna din umbră și soția perfectă (dar nici pe departe ca Alicia din The Good Wife).

Uneori, Amy a fost pur și simplu diabolică. Rece. Distantă. Crudă. Lynne își ascunde aproape perfect emoțiile, iar singurele momente când este sinceră și lipsită de inhibiții este în compania lui Dick, când renunță la mască și îl ajută să pună în aplicare următoarea mișcare. Nu îi critică deciziile și nu are decât un interes: binele lor. Nu al Americii, nu al republicanilor, ci binele lor, al familiei Cheney.

Scenele de familie m-au pus de foarte multe ori pe gânduri. Părea atât de greșit să-l văd pe Dick îmbrățișându-și fetele sau susținând-o pe Mary, pentru ca în cadrul următor să se întoarcă la Casa Albă și să obțină tot ce își dorește de la un președinte aerian și ușor de manipulat. E atent și grijuliu cu Lynne și fetele sale; ar face orice ca să le protejeze și să le asigure stabilitate, însă apoi intervin ipocrizia și ușurința cu care aceleași valori respectate acasă își pierd importanța când „beneficiarii” nu sunt membrii familiei Cheney.

Nu vreau să fiu rea, dar de ce a fost Sam Rockwell (George W. Bush) nominalizat la Oscar în defavoarea lui Steve Carell (Donald Rumsfeld)? Nu este corect. Asemenea lui Bale, transformarea lui Rockwell este excepțională (și i-a provocat actorului câteva probleme), însă machiajul și proteza nu sunt suficiente pentru o nominalizare. Sunt conștientă de cât de dificil a fost să imite ticurile verbale și comportamentul lui Bush, însă de cealaltă parte îl ai pe Carell, care este viclean, diabolic și malefic, care râde isteric și cu sete, pe care îl vezi în dublu-rol, de învins și de învingător, ca Donald Rumsfeld, „mentorul” lui Dick. Îmi cer scuze, Rockwell, dar nominalizarea trebuia să fie a lui Carell.

Vicele este o metaforă ingenioasă, pornind de la identitatea misteriosului narator până la hint-urile (nu tocmai subtile) despre arta pescuitului. O să înveți despre diferite tipuri de momeli și despre cât de ușor poate „prădătorul” să devină „pradă”, în timp ce Christian Bale și Amy Adams te manipulează și te mint pentru binele Statelor Unite ale Americii, doi republicani prinși într-un film liberal.

P.S.: Vă recomand un articol interesant publicat pe The New Yorker: Vice vs. The Real Dick Cheney.